Cazurile sociale sunt frecvente la Spitalul Municipal Roman. Anual, zeci de persoane ajung la spital, după ce strada le devine casă şi sunt răpuse de frig şi sărăcie. De multe ori, rudelor nu le mai pasă de starea lor şi refuză să le ajute.
Asistentul social al Spitalului Municipal de Urgenţă Roman, Rodica Bălan, are sarcina de a ajuta persoanele fără adăpost care sunt aduse la spital să îşi găsească familiile sau să îşi regăsească locul în societate. Atunci când nu reuşeşte singură, colaborează cu lucrătorii Direcţiei de Asistenţă Socială din cadrul Primăriei Roman sau ai primăriilor din localităţile de unde provin aceste persoane.
Cazuri sociale care au ajuns în 2014 la Spitalul Roman au fost persoane fără adăpost, care au trăit o anumită perioadă de timp în alt judeţ, iar apoi, în momentul în care au fost depistate de către autorităţi şi verificate în baza de date, s-a descoperit că au domiciliul pe raza municipiului Roman. Când au ajuns aici, nu mai aveau casă, nu mai aveau familie şi deveneau oameni ai străzii. De aici şi până la spital nu mai este decât un pas, pentru că, de multe ori, aceste persoane se refugiază în alcool şi ajung să aibă diferite accidente.
„Cu adulţii se lucrează foarte greu şi este greu să li se găsească un domiciliu. Pentru a fi putea internaţi într-un centru de asistenţă socială este nevoie, în primul rând, de încadrare în grad de handicap. Cei mai mulţi nu sunt înscrişi la un medic de familie. Acesta ar putea fi cel care să le elibereze o scrisoare medicală, pe baza referatului medicului specialist, care să îi ajute să obţină încadrarea. Și aici intervine o problemă. Chiar dacă ar fi înscrişi la un medic de familie, acesta din urmă ar trebui să le cunoască istoricul medical, pe care nu are de unde îl afla. Aici se opreşte procedura”, a spus asistentul social Rodica Bălan.
Pe perioada iernii, cazurile sociale care au ajuns la Spitalul Roman au fost transferate la Centrul social „Casa Speranţei”, acolo unde pacienţii au putut rămâne pe perioada nopţii. Când se făcea dimineaţă, însă, acei oameni luau, din nou, drumul străzii, neavând pe nimeni care să se mai intereseze de ei.
„În general, sunt persoane vârstnice, de care copiii au uitat, iar nepoţii spun că nu au nicio obligaţie, nici măcar sufletească, faţă de acel adult, chiar dacă acei bătrâni sunt cei care le-au crescut părinţii sau, poate, i-au îngrijit chiar şi pe ei. În momentul în care sunt bolnavi, sunt uitaţi în spital”, spune Rodica Bălan.
Cei fără adăpost, clienţi fideli ai spitalului
De fiecare dată când un caz social ajunge la spital, este sesizată Direcţia de Asistenţă Socială din cadrul Primăriei Roman. Mai departe, lucrătorii de acolo sunt cei care iau măsuri de protecţie pentru aceşti pacienţi. Li se găseşte o locuinţă socială, li se fac acte de identitate, sunt ajutaţi atât cât permite legea. Problema este că, de multe ori, aceste eforturi ale autorităţilor sunt în zadar. Cine s-a obişnuit să trăiască pe străzi este cu greu convins să îşi schimbe stilul de viaţă.
„Sunt anumite persoane care, atât timp cât s-au obişnuit să trăiască în stradă, se întorc tot în stradă. Vin la spital, li se acordă îngrijire medicală, apoi se întorc pe străzi. Munca mea se reia în fiecare zi, în momentul în care li se întâmplă ceva şi sunt aduse la spital. Cei mai mulţi sunt alcoolici şi sunt aduşi la spital în stare avansată de ebrietate, dar niciunul nu vrea să rămână internat. În aceste situaţii, toate acele cazuri sociale din spital sunt sesizate primăriilor de domiciliu. Cei de acolo se ocupă mai departe de ei”, susţine asistentul social al spitalului.
Un exemplu de caz social este Maria, o femeie din Roman care a locuit, în ultimii 20 de ani, în Tulcea, iar de acolo s-a întors cu un concubin, care este bolnav. Aşa au ajuns cei doi să îşi facă veacul pe la Spitalul Roman. Maria este măritată cu un alt bărbat, cu care nu a mai ţinut legătura, şi are şi copii, care au o stare materială bună, dar s-au dezis de mama lor, uitând cine le-a dat viaţă.
„Ne uităm părinţii, ne uităm rudele şi este mare păcat, pentru că, la rândul nostru, suntem şi noi părinţi şi, poate, vom ajunge în aceeaşi situaţie ca ei şi, atunci, nu o să aibă nimeni grijă de noi. Am avut situaţii în care am găsit numai nepoţii unei femei, din partea unui frate. Răspunsul primit a fost: «Nu mă obligă nimeni să am grijă de mătuşa mea, nici măcar legea». Într-adevăr, nu îi obligă legea, dar au o datorie morală. Atunci când trebuie să le caut rudele acestor pacienţi, nu de puţine ori mă lovesc de răspunsul: «Nu mă interesează». Este foarte trist că am ajuns să ne uităm părinţii”, este concluzia asistentului social al Spitalului Roman, după ce a avut de rezolvat zeci de astfel de cazuri.










Comentarii 0
Discuția cititorilor despre acest articol