Valori muşatine în Artă – Liviu Dănceanu

Apartenent acestui „neam cîntăreţ”, „la a cărui muzicalitate şi artisticitate se adaugă şi o smerită capacitate de absorbţie şi de asimilare”, compozitorul complex Liviu Dănceanu, pornit din urbea muşatină a lui Roman-Vodă, se impune, în arta sonoră a lui „azi”, ca o însumare fericită a unui armonism al contemporaneităţii, cu polifonia multidimensională a universalismului. E un muzician al filosofării, dar şi un filosof al demiurgismului spiritual, creionul său alunecînd, simbiotic şi pe partitura albă a gîndului scris, ca şi pe acea cvintoliniară a creaţiei muzicale.

În ultimul său volum – „Eseuri implozive β” – autorul Dănceanu scrutează, cu conul de lumină al unui aceluiaşi proiector şi meridianele „ab initio” ale artei lui Orfeu, ca şi pe acelea care conturează un „mîine”, devenit, de acuma, „prezent”. Cultul său pentru puritatea embrionară a arhaismului se desfăşoară, birefringent, alături de arhitecturile avangardiste ale muzicii viitorului, unele deja operabile – atonalism, dodecafonism, serialism sau matematism – iar altele, aflate abia la o primă ridicare de baghetă – fractaloformism.

Paginile volumului analizează, profund, dar şi simplu, esenţa reală a unei „ars supernova”, care duce mai departe vectorul istoric: teo-, antropo- şi psihocentrist, o „nouă complexitate” împletindu-se firesc cu cristalitatea unei „noi simplităţi”. În volum se avertizează şi cu prudenţă, dar şi cu autoritate, că abordarea artistică a unei „metaexistenţe” a devenit o necesitate, dar că această „meta” trebuie să fie monostructurală, să viseze un singur „neprevăzut” şi nu mai mulţi, deveniţi, de acum, „haos”.

„Eseurile” zăbovesc, apoi, la ontologia „formei muzicale”, aceasta fiind, în viziunea autorului, „punctul de sosire al unei lucrări, şi nu cel de plecare”. Substanţa ei interioară cunoaşte şi ea o devenire bipolară, trecînd de la ipostaza „expozitivă” a Suitei, la acea „dezvoltătoare” a Sonatei şi a Fugii, amîndouă emanînd, însă, la ora actuală, necesitatea unor regîndiri.

„Coarda sol” a volumului o constituie, în mod deosebit, meditaţiile sale spre lumea de largă deschidere a „modalului”, cu vectorialitatea ei centrifugă. Transferul de la „tonal” la „modal” e similar cu zborul de la finit înspre necuprinderea spaţială, de la „aici” spre un „dincolo”, de la „a fi” la „altfel a fi”, o fluenţă ce trece prin anatomiile structurante ale repetabilităţilor de trepte. Un „spaţiu” meta, în care se strecoară subtil însăşi esenţa muzicii umane, concretizată în acel principiu al „distanţialităţii”. E o simbioză de perspectivă a tuturor dimensiunilor existenţei, fie ele ortogonale, fie relativiste, care, treptat, de la o viziune la o alta, se însumează plenar în clasica temporalitate a artei muzicale.

Dacă pentru unele programe de „Rock” are o atitudine pronunţat critică, raţiunea este aceea că Liviu Dănceanu porneşte de la postulatul primatului factorului psiho-uman în toate artele şi mai ales în muzică, oricît de spectaculos ar fi edificiul acustico-vizual al acestora. În schimb, preţuirea sa pentru folclor, pentru creaţia muzicală a poporului nostru, este impresionantă. Nu e doar un entuziasm subiectiv, intim, tradiţional, ci în favoarea acesteia se aduc motivaţii istorice şi estetice, care conchid că folclorul este şi ancestral, dar şi peren. Se constituie chiar o succesiune triadică a acelor răscruci, determinante în afirmarea superlativă a muzicii noastre: bizantismul, folclorul şi contemporaneitatea. Și, extrapolînd această genetică de adîncime, autorul afirmă, cu o certitudine monovalentă, că „Românul cîntă româneşte” şi că va veni

„un timp al viitorului, cînd componistica românească ar putea să aibă în mîinile sale macazurile muzicii acestui început de mileniu”.

Al nostru „Duo” se opreşte acum, tot într-un „stretto”, la creaţia orfică a lui Dănceanu. Amintind doar cîteva din opusurile sale – „Sextete”, „Quasiconcerto” sau „Palimpseste” – ne convingem, chiar mai înainte de a audia un prim portativ al acestora, de polivalenţa demiurgică. Lineatura modală deschide, de îndată, o spaţialitate aleatorică, suprapusă larg peste vectorul timp al desfăşurării. Succesiuni expansiviste, în care sonorităţile de mod se împletesc cu dinamici geologice, prefigurează, nedeclarat, absorbirea lentă a fiinţării umane într-un metaspaţiu, al unei metaexistenţe. Geometria simetriei, ca şi concluzivul unor eventuale interogaţii, s-au destrămat în emanaţii acustice şi s-au desprins de logica oricărui limbaj.

Structurile în suspensie, urmate de multitudinea unor scînteieri sonore, conturează imaginea unei constelaţii primare, aflată încă în faza incipientă a unui „Tabel al lui Mendeleev”. Evitarea oricărui concentrism tonal duce la prefigurarea mentală a unor energii sonore uriaşe, care acolo, departe de noi, încearcă a se elibera şi a erupe spre un alt infinit, acel al spaţialităţii, cunoscut şi trăit acum şi de către om. Tumultul de forţe – cînd adîncimi de tăcere, cînd prim-planuri în forte – prefigurează „imaginea” acelor viteze uriaşe, cu care „substanţa” sonoră se deplasează tridimensional. Toate sînt decupaje aparente, miniconstelaţii în vibraţie, ce redau mirajul unui infinit spaţial, destrămat în finituri succesive de timp. Sonorităţi de geneză primară se interpătrund cu cele ale altor avansate amurguri cosmice, amîndouă incluzînd în ele succesiuni omogene în „vibrato”, ca şi cum lumina, în săgetările ei prelungi, ar emite sonorităţi de muzică pură. Un aleatorism teluric care, pentru infinit, constituie ordine, iar pentru univers, existenţă.

Ducînd mai departe plenitudinea demiurgică a „pleiadei de aur” a muzicienilor de apartenenţă muşatină – Burada, Zirra, Jora, Botez, Gheorghiu, Pascu, Celibidache şi mulţi alţii – compozitorul, muzicologul şi filosoful Liviu Dănceanu impune şi el, pe planetă, spiritul unui popor mioritic, a cărui emblemă istorică îi este şi aceea a „cheii sol”, proiectată discret pe azurul arhaic al „Albastrului de Voroneţ”.

de Gheorghe A.M. CIOBANU – text publicat în luna septembrie 2003