Valori muşatine de Artă – Capela Melchisedec

Undeva, într-o lume a tăcerii şi singurătăţii, asemeni unor palme pioase ce aduc Cerului ofrandă de gînd, în apropierea unei Osanale supreme din piatră – Biserica Episcopală – stă ascunsă, departe de lume şi de cele prea lumeşti, Capela mortuară a Episcopului Melchisedec. Un „catren” gotic, un „canzone” renascentist, un „haiku” oriental şi o „baladă” moldavă, toate reunite în acest „portal” dintre un „dincoace” şi un „dincolo” al fiinţării umane.

Privită de jos în sus, zidirea pare a fi o îngemănare a două minuni manolice, în care un pavilion ornamentat, trecut prin daltă de sculptor şi adăpostind în el întruchipări angelice, s-a înălţat peste construcţia de fortăreaţă a unei incinte, mereu în penumbră, în singurătatea căreia, cu fiecare cădere a nopţii, călugăriţe fantomatice se roagă în tăcere. La cele patru colţuri se profilează, în trepte, cîte un contrafort, privind în părţi păduricea din jur şi strecurînd în noi impresia că prin ei întruchiparea din piatră a Capelei evadează, secol de secol, spre înălţimi.

Un grup odihnitor de trepte conduce la creionajul cel mai elansat al zidirii, portalul cu dublă arcatură la care tăietura superioară de gotic moldav trimite, metafizic, către o aceeaşi simbolistică sensibilă a dematerializării fiinţei umane. Și, ca un revers, parcă, la acest verticalism sacru, în partea opusă, asemeni unui  „memento” pămîntean, se arcuieşte, înspre viaţa din jur, geometria bizantină a ieşindului dorsal. Pămîntul şi cerul, viaţa şi moartea, un „ieri” şi un „azi”, toate aparţinînd aceleiaşi dualităţi existenţiale şi cărora iscusinţa unui meşteşugar milenar le-a dăruit statornicie lumească.

Pe părţile laterale, cîte o fereastră cu aceeaşi arcuire superioară ogivală, mai mult metaforice decît funcţionale, privesc şi nu primesc, închid şi nu deschid, înălţimea la care au fost construite îndepărtînd, semnificativ, posibilitatea unui astfel de dialog, dintre fiinţare şi nefiinţă. E o cioplire la altitudine, înconjurată de multă zidărie în sine, ceea ce face ca partea inferioară a criptei să se constituie într-un original stil moldo-romanic.

Dincolo de orizontala firească a privirii noastre, elansîndu-se spre înălţimi, materia densă începe să se pulverizeze, să treacă de la volum la linii şi de la masivitate la zbor. Se simbolizează, parcă, destrămarea pămîntescului şi transformarea acestuia în diafanaj spiritual.

Capela Melchisedec în anul 2005

O cornişă proteguitoare lasă să se prelungă în jos, ca pe nişte stalactite în piatră, un brîu echilibrat de ocniţe, a cărui multitudine de verticale amplifică şi mai mult imaginea destinului fiinţei umane de a evada, după moarte, de la imanenţă, către transcendental. E o succesiune liniştitoare de linii, ce pregăteşte estetic ochiul, în trecerea sa de la masivitatea corpului principal al Capelei la structura elevativă a turlei.

Octogonalică şi deschisă, tot de atîtea ori, spre toate adîncimile orizontului, prin ferestre filiforme şi ogivale, ea îşi continuă zborul spre cer, printr-un coronament piramidal, de o perfectă armonizare a proporţiilor.

Deşi o Criptă discretă, ascunsă monahal în penumbra unui parc în miniatură, zămislitorii ei au strîns în fiinţa sa de piatră sensibilităţi manolice diverse, de la medievalul bizantin, romanic şi gotic şi pînă la dăltuirile voievodale ale pămîntului moldav.

Fiind o zidire pentru tăcere şi gînd, Capela întru veşnicie a autorului „Cronicii Romanului” păstrează şi în interior robusteţe arhaică şi spaţiu restrîns, amîndouă fiind învăluite în penumbră de amurg şi în înfiorarea unui „altceva”. Din această cauză, şi aici, ca la toate criptele „In Memoriam”, exteriorul aparţine lumescului, în vreme ce, în interior, sîntem la graniţele veşniciei.

Capela Melchisedec, această picătură de stîncă topită, ce a venit, de undeva, din înălţimile lumii şi care, în căderea ei dramatică, mai înainte de a atinge pămîntul, a căpătat întruchipare de zid şi perfecţiune artistică.

de Gheorghe A.M. CIOBANU – text publicat în luna mai 2001