„Un anestezist trebuie să respecte viața, dar fără să tragă de pacient”

Afirmaţia îi aparţine medicului primar ATI Nicoleta Popescu, şefa secţiei de ATI din cadrul Spitalului Municipal de Urgenţă Roman, locul unde viaţa se întâlneşte cu moartea în fiecare zi.

Medicul primar Nicoleta Popescu, şeful secţiei de Anestezie şi Terapie Intensivă (ATI) din cadrul Spitalului Municipal de Urgenţă Roman, a ajuns să urmeze această specialitate printr-o întâmplare. În momentul în care doctoriţa Popescu a susţinut examenul de rezidenţiat, Spitalul Roman scosese la concurs două posturi de anestezist, unul de psihiatru, un post pe Cardiologie şi unul pe Epidemiologie. Până în acel moment, făcuse multă practică pe Chirurgie, specialitate care i se părea deosebită, iar anestezia o vedea ca pe o activitate conexă şi, de aceea, a ales această specialitate.

Medicul Nicoleta Popescu a venit la Spitalul Roman în 2004, chiar dacă, în acel moment, încă se afla în ultimul an de rezidenţiat. După decesul medicului anestezist Viorica Moglan, în spital mai erau doar doi anestezişti, care nu puteau să facă faţă activităţii.

La secţia ATI ajung pacienţii post operator, existând paturile de urmărire post operatorie imediată – de exemplu pentru pacienţii care au fost operaţi de apendicită, hernie, sau alte operaţii mai simple, care stau câteva ore, iar apoi pleacă în secţia de bază – şi pacienţii care au suferit o operaţie care presupune anestezie generală cu intubaţie, care stau măcar o zi pe reanimare, în funcţie de evoluţa stării lor medicale.

În afara de cazurile post operatorii, la ATI ajung direct cazuri de pe secţia Medicală, secţia de Neurologie sau de la alte secţii, pacienţii consideraţi grav bolnavi și care necesită monitorizare continuă, oxigenoterapie, o îngrijire specifică bolii.

Secţia ATI, plină până la refuz

În acest moment, secţia de ATI este arhiplină, cu o cazuistică foarte variată. Este internată aici o pacientă comatoasă, în urma unei intoxicaţii medicamentoase; trei persoane post resuscitare, pacienţi aflaţi în stop cardio-respirator, care au răspuns la manevrele de resuscitare şi sunt protezaţi ventilator. La aceşti pacienţi, problema cea mai importantă este recuperarea neurologică, iar aceasta depinde de momentul în care a fost descoperit pacientul, după cât timp a fost descoperit cel care a suferit stopul respirator şi momentul în care a răspuns la manevrele de resuscitare. Dacă creierul a stat fără oxigen mai mult de cinci minute, leziunile cerebrale sunt foarte grave şi recuperarea ulterioară este destul de greu de realizat. „La genul acesta de pacienţi, încercăm să susţinem funcţiile vitale şi, apoi, îi urmărim cât se recuperează neurologic, pentru a vedea când pot fi scoşi de pe ventilator. Din păcate, de multe ori, starea lor se agravează şi apare ceea ce se numeşte moarte cerebrală”, explică medicul Nicoleta Popescu.

De asemenea, există foarte multe cazuri de pancreatită în perioada aceasta. S-a cules via, iar oamenii au abuzat de alimente şi alcool. La un moment erau cinci astfel de cazuri, iar acum mai sunt două. În acelaşi timp, sunt foarte multe cazuri de pacienţi care au suferit HDS (hemoragie digestivă superioară), majoritatea fiind provocate din cauza consumului excesiv de alcool.

„Alcoolul este o problemă socială importantă, mai ales în zona noastră. La noi vin foarte mulţi pacienţi cu aceste HDS, cu pancreatite, sau înjunghiaţi, traumatizaţi, tot ca o consecinţă a consumului de alcool. De obicei, la persoanele care sunt mari consumatoare de alcool apare perioada de sevraj, la un anumit interval de timp după întreruperea drogului. Am avut persoane care au fost operate după ce au fost înjunghiate, iar în următoarele zile au avut halucinaţii auditive, vizuale şi trebuiau imobilizate, pentru a nu-şi face rău. O astfel de persoană poate să încerce să se arunce de pe geam şi provoacă un stres major pentru toată lumea. De multe ori, monopolizează personalul în jur, prin agitaţia pe care o creează”, susţine medicul primar ATI.

În general, pentru a rezista la solicitările specifice acestei secţii, personalul are nevoie de o putere de concentrare foarte mare. „Activitatea presupune o concentrare foarte mare. În momentul în care îţi este adus pacientul, trebuie să te concentrezi şi să îi oferi toate condiţiile optime ca să supravieţuiască şi să iasă din situaţia respectivă. Am avut multe situaţii de asistente sau infirmiere care nu s-au putut acomoda. Noi, în perioada rezidenţiatului, am fost puşi în toate aceste situaţii. Când ai venit ca medic specialist, eşti deja format şi ajungi, la un moment dat, în situaţia în care crezi că nici nu ai fi putut face altceva, nu ai fi putut alege altă specializare”, mărturiseşte medicul Nicoleta Popescu.

Străinătatea nu este o opţiune pentru a-şi desfăşura activitatea

Deşi a avut ocazia să plece şi să lucreze în străinătate, medicul Nicoleta Popescu nu a putut face acest lucru, din cauza imaginii negative pe care o au românii în afară. „Am fost plecată, o scurtă perioadă de timp, la un curs în Italia. Atmosfera era foarte frumoasă în spital, dar, în momentul în care ieşi de acolo, eşti văzut ca un intrus, fiind român. Imaginea românilor nu este cea mai fericită în străinătate. Depinde foarte mult şi de spiritul pe care îl ai. Dacă reuşeşti să treci peste acest aspect şi să ai o motivaţie fantastică, poţi trece peste toate şi te acomodezi. Pentru mine, nu a fost prioritară situaţia la momentul respectiv, dar niciodată nu poţi să spui niciodată”, spune medicul anestezist.

Probleme cu aparţinătorii

Cele mai multe probleme pe care le au medicii de la ATI sunt provocate de aparţinătorii pacienţilor, care nu înţeleg că vizitele sunt restricţionate. „Reanimarea este o secţie cu regim special, nu pot să vină foarte mulţi vizitatori, la orice oră, iar asta e pentru binele pacienţilor. Ei au imunitatea foarte slabă. Din exterior, rudele vin cu germenii şi există posibilitatea să se agraveze situaţia pacientului. De multe ori, suntem în război cu aparţinătorii, care încearcă să forţeze şi, uneori, este ca un stres suplimentar”, susţine medicul Popescu. Medicii anestezişti încearcă să menţină o bună legătură cu familiile pacienţilor, să le explice evoluţia naturală a bolii, însă nu oricine vrea să înţeleagă.

Cazurile impresionante afectează viaţă personală

Deşi se spune că nimeni nu trebuie să ducă acasă problemele de la serviciu, este imposibil să nu fii afectat, în cazul în care vezi zilnic cum mor persoane care nu au avut nicio vină sau nu au suferit de nicio boală. „Într-un an, în preajma Crăciunului, o gravidă a avut un accident extrem de grav şi, în cele din urmă, a decedat. Am intrat în sala de operaţie în echipă mixtă, cu chirug şi ginecolog, dar a fost un caz peste puterile noastre. Niciunuia dintre noi nu i-au priit sărbătorile acelea. A fost adusă la spital foarte târziu. Mama sângera extrem de mult, avea ruptură de vase mari, iar copilul deja stătuse fără oxigen până ce a ajuns la spital. Intrase în tulburări de coagulare a sângelui şi nu am mai avut ce face. E groaznic când îţi moare pacientul pe masa de operaţie. Încerci să îl resuscitezi, să îi iei inima în mână să o faci să bată şi, la un moment dat, când declari decesul, ai un sentiment de gol. Din păcate, ar fi frumos dacă medicina ar fi ca matematica, să poţi calcula şi să ştii dinainte ce rezultat vei obţine. La un moment dat, însă, organismul oboseşte şi nu mai ai posibilitatea de a face nimic”, spune medicul anestezist.

Un alt caz impresionant, care a afectat-o pe doctoriţa Popescu, a foct cel al doctorului chirurg Ilie Mărginean, care a decedat în timp ce ea era de gardă: „Știam că este o situaţie disperată, că este prognosticul rezervat, dar am sperat că o să putem face ceva. Pe măsură ce se apropia Salvarea dinspre Târgu Mureş, aveam emoţii şi mă gândeam cum o să îl pot vedea în situaţia dată. Una este să îl ştii într-un anume fel, să stai o viaţă întreagă şi să lucrezi alături de el, şi alta e să îl vezi neputincios. Până la urmă, când a venit, am încercat să fac ce era de făcut. Emoţiile trebuie să le dai la o parte şi să îţi folosești reflexele profesionale. Din păcate, în cazul lui, nu se mai putea face nimic”.

La secţia ATI ajung adesea bolnavi în faze terminale, iar medicii şi asistenţii fac tot ce pot pentru a le ameliora ultimele clipe din viaţă. „Și noi suntem oameni, dar încercăm să facem cât mai mult bine şi să lăsăm ceva din sufletul nostru la capul bolnavului. La noi vin şi pacienţi oncologici în stadiu terminal, la care mai încercăm să mai ameliorăm ce se mai poate. Sunt remarcabile puterea şi speranţa de viaţă pe care o au până în ultimul moment, deşi îşi cunosc situaţia. Mentorii noştri profesionali încearcă să ne imprime ideea de a respecta viaţa, dar asta implică şi ideea că nu trebuie să tragi de un om atâta timp cât organismul lui nu mai poate. Pe un pacient comatos, care este la limita tuturor posibilităţilor, poţi să încerci să îl intubezi, să îi dai medicamente care să facă să îi mai bată inima pentru cinci sau zece minute, dar demnitatea umană nu mai este respectată. El nu mai e om, atunci. Trebuie, ca medic, să încerci să faci tot ce se poate astfel încât să trăiască, dar să trăiască bine”, mai spune medicul Nicoleta Popescu.