Un alt „nonagenar” al Urbei muşatine

– Un altul? Iarăşi? Și, mă rog, cine-i acela?

– Cel ce semnează rândurile de mai jos.

– Nu-i de mirare. Mai ales că, acum „se poartă” bomba „Sfinx-Bucegi”. Cum urbea noastră nu-i departe de montan, o fi şi el din neamul acelor „Yeti Carpatinus”…

Mă bucur de această clasificare darwinistă şi că aş fi, ca vârstă, un posibil Yeti, dar, mai ales, că aparţin astralilor „Carpaţi”.

Cu nouă decenii în urmă, am apărut şi eu pe Bio-terra, ca embrion sărman, ca un alt „plus demografic”, ce-l supără pe Malthus şi acum. El nu e supărat pe noi, pentru că doar „suntem”, ci pe-acel „vae”, de-a fi ca „pluşi”. Iar eu, în loc de „vae”, nu de mult, mi s-a spus „ave”. „Planeta arde (demografic) şi… moşu’ (ca nonagenar) se cheaptănă”. Mi s-a spus „ave” cu gândul la „a fi”, dar eu l-am raportat la verbul „a avea”, această vârstă…

Mai înainte de orice am fost un „Homo”, un bio-homo, ca metabolism. „Coleg”, pe Terra, cu „Mioara” şi „zăvoiul”, cu „câinii bărbaţi” şi „păsărelele mii” din neegalatul nostru mit. Un bio suprem, dar fragil. Pe lângă mine, invitaţia de a trece dincolo mi-a fost făcută de peste douăzeci de ori. Am fost generaţia foamelor (prea multe), războaielor (prea crude) şi a muncii (prea fără de odihnă). „Mulţumesc, ţie”, Bio… M-am adaptat Planetei.

Apoi, ca „Homo sapiens”. În adevăr, „nevoia te-nvaţă”. Nevoia, dar cascadele cu ele? Am „făcut faţă”. Ca o Monadă într-un Ocean. Legea cea oarbă, a da răspuns pe dată, încă o dată, la avalanşele de acţiuni, mi-a stat alături. Nu ca „placebo”, ci „vezi, te descurcă”. Un sapiens, de „aut, aut” şi nu de „raiul pe pământ”. Un răspuns de-o clipă, la clipa imediată, spre a mai vieţui o altă clipă. Și totul e să ştii şi cum. Deci, „sapiens homo”.

Cu „sapiens” a mers. Cu „socius” a fost mai greu. Și mai e, încă. Tu singur, atom, plecat pe un drum fără capăt, într-o pădure cam „junglă”. Și cu toţi ochii pe tine.

„De unde ai mai apărut şi tu? La ce te pricepi? De nu, şterge-o!” Pricepe-te azi. Fă-o şi mâine. Încă n-am şters-o, mai fac. Știu eu cât voi mai putea… Nouă decenii, am reuşit. Mulţimea, mai zisă şi „socius”, mi-a aruncat pe umeri Istoria ei. „Descurcă-te, n-ai încotro”. Și ea m-a blagoslovit cu multe. Războaie, războinici, război chiar cu tine. „Fă multe, fă de toate. Suntem la pământ”. Nu m-a interesat Tronul, cine-i pe el. Doar România, ca Vatră fără de moarte, chiar dacă Istoria a purtat-o „de ici, colo”. „Istoria” pe care – se spune – o face „Vox Populi”. Numai că, vorba lui C. Tănase, zisă într-un cuplet: „Este, dar nu chiar aşa”. Și astfel am fost şi eu un „Homo socius”, care am mers pe o potecă şi nu pe un drum pietruit și cu bolovăniş, sens unic şi lipsit de „zebre”. La fel cu cel al „Țării noastre româneşti” în care „Vrem înşine stăpâni să fim”, aşa cum cântau, festiv, elevii de la „Roman-Vodă”, în 1918, când s-a proclamat „Re-Întregirea”. Un „Re” în plus, la un „Întreg” istoric. „Nu-s vremile sub om, ci bietul om, sub… oameni”.

Aparţinând lui „Homo”, am fost, ca toţi, şi „faber”. Și ieri, şi azi. După război, o Românie, vai de ea. Să o aducem la nivelul necesar, de la „a nu mai fi”, la „a mai fi”. Un „faber” existenţial, imperativ. Nu numai ceea ce poţi face, ci totul de făcut, de toţi. Un „trebuie” ce mă animă şi acum: a face şi a dărui, fără de reciprocă. Determinism istoric, devenit „genetic”. Chiar dacă sunt şi comentarii. Sunt şi voi fi, cât voi mai fi. Mă ştiu cum sunt şi nu, cum unii, presupun c-aş fi. O spusă populară, care porneşte de la o „verde lobodă”… Ca „Homo faber”, îmi place să-mi închipui că odată aparţineam unei alte planete, ce are Terra sub o tutelă înţeleaptă şi, cu ani în urmă, am fost trimis ca voluntar, în misiunea de pionierat de-o viaţă, cu destinaţia frumosul şi istoricul Ținut Carpatic, spre-a construi aici, ani după ani, noi Sarmisegetuze şi drumuri transmontane, cu scopul de a se reface un Stat iluminist, numit, cu mii de ani în urmă, „Dacia”. Și-aşa, acum un secol, am coborât aici, pe-un şantier complex, de unde scriu, din suflet, aceste rânduri. Un „faber”, de o viaţă.

Din moşi-strămoşi, mi s-a mai dăruit şi piscul devenirii speciei umane: Creativitatea. Am fost, prin ani şi „Homo demiurgus”. Un pas mai mult, mai sus, mai rodnic, decât „sapiens”. Nu-i pentru o clipă, ci spre a tot fi. Nu se întoarce la un „eu”, e-al omenirii. Nu-i ca întotdeuna, ci inedit, ca niciodată. Însă „O, tempora” mi l-a luat la braţ. Un atribut pe care nu l-am putut lăsa ca „să foreze” o rocă anumită.  „Trompetele”, Istoria şi Oamenii din jur, au tot „sunat”. Și astfel, creativitatea-mi s-a-mprăştiat spre zări diverse ca pufurile de păpădire; în convorbiri cu „florile umane” ce mi-au fost elevii, în conferinţele multiple, în ce am scris şi tipărit. „Demiurgism la purtător”. Sunt fericit că m-a însoţit o viaţă, de la elev, până la vârsta de Mathusalem ce-o am. Un demiurg „de toate pentru toţi”. Le-am preţuit pe amândouă. Un „demiurg” ajuns aproape de „amurg”.

Dar, până la amurgu-mi, am fost, mai înainte de orice, un „Homo Muşatinus”. Îngemănat cu Urbea mea natală. Un „montagnard” de vise, într-un oraş „picior de plai”. Oraşul căruia îi mulţumesc de-acel popas parnasian, ce mi l-a dăruit. Fiindu-mi sacru, îi mărturisesc, cu gând astralic, că i-am iubit pe oameni, i-am preţuit, egal pe toţi, nici ei datornici mie şi nici îndatorat acestora. M-a dominat un Dialog cu tinerii, nu bio cum e „moda”, ci numai despre „mâine şi „altfel”.

Suprema preţuire şi un ocean de mulţumiri Soţiei. Și ea, cu aripi pentru înălţimi, montane şi spirituale, de omenesc şi adevăr. I-am admirat o viaţă Mont-Blanc-ul de înţelepciune şi răbdare,

Buchetul meu semiramidean de flori îl dăruiesc la toţi contemporanii mei, în viaţa de aici sau de dincolo, părtaşi egali la toate care-au fost şi săvârşite, când cu „ave”, când cu „vae”. Colegi, de „Uliţa copilăriei” şi de „Roman-Vodă” şi-n clase şi în cancelarii, de „Vremuri de restrişte”, sau „Măiestrie de Manole”.

Peste „Copacul” lui Casona, cu rădăcini adânci şi frunzăriş care priveşte înspre zări şi „moare în picioare”, se lasă bruma. Și tu, François Villon, pe unde eşti, să vezi că totuşi „zăpezile de an”, ce le regreţi, se-ntorc mereu…

Articol realizat de Gheorghe A.M. CIOBANU