Un „a fi” zbuciumat”, urmat de-un alt „a fi”

Ajunsă abia la vîrsta „Cătălinei”, personaja lirică a volumului de poezii: „Macii zăpezii”, semnat de către autoarea „roman-vodistă” Ralu Nantu, se complace în a trăi în mirajul abstract, lipsit de lumină şi umbre, al unui „Hyperion”, ajuns la dezamăgirea ireversibilă din ultima parte a poemului eminescian. E o meditaţie dusă într-un dialog imaginar, dominată nu atît de pesimismul romantic al unei vîrste tinere, ci de o înlănţuire poetică a unor analize, unitare şi profunde, a existenţei supreme. Avem în faţa noastră o filosofie ce se erijează în a fi poetică şi nu o versificare declarativă, care să dezvolte o anumită prefigurare antologică.

Deşi structurată pe trei seturi, poezia lui Nantu prezintă, atît la nivelul acestui volum, cît şi a creaţiei sale anterioare, o impresionantă unitate de crez. Pentru ea, ori realitatea din jur îi apare ca absurdă şi antiumană, ori, doritoare firească a unui „altceva”, ea îşi imaginează o altă fiinţare a realului, a cărei alcătuire şi deschidere pentru om şi le-a făurit în a fi potrivnice. E un „alter-ego” care, pe parcurs, devine un „alter-omnes” absolut. De aici zborul curajos al poetei, nemulţumit şi căutător, asimptotic şi mereu dramatic.

Autoarea simte o dorinţă profundă de a se descărca de acest coşmar antologic, lucru pentru care îşi constituie un partener de dialog, uneori divin sau imaginar, alteori un simbol al unei iubiri fictive, după care îşi încredinţează acestora tot amarul gîndului ei poetic, asemeni acelui personaj mitologic ce-şi striga secretele sale unei gropi săpată în capătul grădinii sale, personaj ce era bărbier la curtea regelui Midas.

Din multe poezii emană reacţia constatativă în faţa mărginirii de sine şi a constatării absurde că infinitul nu este altceva decît o înşiruire de finituri apropiate. Pentru ea, devenirea pare a fi o antidevenire tragică, pornită de la un apus mai mult nocturn şi suspendată în aşteptarea unui eventual şi relativ răsărit de soare. Și, astfel, mirajul iluminării e metamorfozat în deziluzii şi prefigurări dezarmante, care ne duc, corelativ, cu gîndul, la acele cutremurătoare „blesteme” argheziene.

Pentru poetă, tema iubirii e asimptotică, iar „a iubi” îi este un „verb răstignit”, ea ducînd mai departe, cu raportare exclusivă la fiinţa umană, atitudinea metafizică a „Luceafărului” eminescian. Trăirile erotice au o geneză protoplasmatică, monovalentă şi absurdă. Ele pornesc din hăurile întunecate ale fiinţei umane, generate de acel „plancton” mîlos al poftelor inferioare, depus treptat în inconştientul uman şi stîrnit acum, freudian, într-o zbuciumare ceţoasă şi abisală. Numai că sensibilitatea intelectuală a autoarei o reţine la frontiera dintre logica diurnă a cauzalităţii în trepte şi acea aleatorică, evadativă, înspre existenţa totală. Încă o faţetă inedită a poetei, care ne conduce la convingerea că ea îşi constituie o lume inedită,  nedefrişată şi nonumană, pe care o redă, ca pe un exerciţiu dificil, sub un unghi de vedere al nemulţumirii, un joc de inteligenţă şi imaginaţie care, pornind de la una din piesele de teatru ale lui Mihail Sebastian, s-ar putea, acum, numi: „Jocul de-a… Absurdul”. Impresionează, de asemenea, şi denumirea de pe coperta volumului, acel de „Macii zăpezii”, ca o replică actuală, parcă, la una din creaţiile lui Stendhal: „Roşu şi Negru”.

Deşi stăpîneşte de minune şi versificarea clasică – două poezii din sumarul de faţă confirmă acest lucru -, totuşi „Macii” autoarei sînt liberi, structuri verbale de gînd suprapuse firesc şi, de cîteva ori, este îndepărtată punctuaţia, integral, oferind cititorului posibilitatea de a-şi însuma propria sa logică. De remarcat, de asemenea, anatomia „în oglindă” a unor versuri, distilarea, pînă la esenţă, a înţelesurilor interioare, ca şi absenţa repetată a unor fragmente din text, lăsîndu-ne impresia că „marele întreg” este redat prin iluminări parţiale, pornite de la o sursă mişcătoare.

Un condei tînăr, o viziune matură şi o zămislire poetică profundă, la care curajul de gînd se alătură unei atente sensibilităţi constructive, iar protestul artistic al lui „azi” pregăteşte, parcă, preventiv, certitudinea unui „mîine”.

de Gheorghe A.M. CIOBANU – text publicat în luna mai 2003