„Țara fără nume” a unui penel romaşcan

Un penel aparţinînd pictorului „princeps” al urbei noastre – Iosif Haidu – a cărui creaţie i-a încununat harul, cu titlul de membru al „Uniunii Naţionale a Artiştilor Plastici”. Un penel afirmat dintru începuturi şi pe plan naţional, şi intergeografic, atît prin crezul său estetic şi existenţial, cît şi prin suita sa impresionantă de lucrări grafiene şi în penel.

Nu peste multă vreme, un grupaj expoziţional „Haidu” va lua drumul spre Piatra Neamţ şi, apoi, la Bârlad, după care va poposi şi pe alte meleaguri moldave, spre bucuria iubitorilor de gînduri profunde, spuse frumos. O nouă zăbovire, după atîtea altele, a sensibilului nostru artist, care, în viaţa sa, ştie să îmbine de minune ritualul static al creaţiei, cu peregrinările neobosite înspre patriarhalicele „Tabere de creaţie”, pe care, cu rîvnă şi rodnicie, le coordonează de la un an la altul.

Apropiatul dialog susţinut în tăcere cu nemţenii îi prilejuieşte maestrului romaşcan să-şi expună două suite plastice: una în penel şi o alta, zămislită prin acuarelă. Și aceasta, vorbită ca „tehnologie” de atelier, deoarece emanaţia tematică, subiectuală a lucrărilor, se însumează, unitar şi monovalent, în aria personală, inedită, a paletei sale. Și, din acest punct de vedere, coeficientul de individualizare stilistică şi dialogală cunoaşte, la Haidu, o mărime superlativă. Plasticianul de azi şi-a constituit, pentru totdeauna, o imagine perenă, globală şi suficientă asupra lumii, datorită căreia penelul său nu are astîmpăr. E o viziune care se opreşte, repetabil, de la o creaţie la alta, numai în faţa existenţei totale şi deloc la acea a existentului social, sau a existantului – om. De aici şi contemporaneitatea artei sale, care, prin acest crez intim al ei, ea nu e o declaraţie concluzivă, ci o invitaţie la subiectivitate şi o deschidere înspre „dincolo” şi spre „altfel”. Pentru aşa ceva, pînzele sale refuză fabulaţia unui epic, care cere, ca un „secondo tempo”, un „acord final”, cu funcţie de „morala fabulei”.

Creaţia de penel a actualului „lot expoziţional” se constituie într-o adevărată „Temă cu variaţiuni”, inspirată de molcomitatea peisajului subcarpatic moldav. O succesiune spontană de imagini indirecte, surprinse în „stop-cadru” şi ascunse privirii, printr-un voalaj de prim-plan. Decupajele de natură sînt reţinute „din zbor”, de la o altitudine apropiată, ceea ce măreşte şi mai mult măsura necunoscutului de lîngă noi, ca şi ambiguitatea presupunerilor conturate, în legătură cu acel moment în care penelul era în partea cealaltă a „norului” obturator: e geneză, ori amurg?

Se apelează la o „geometrie ondulatorie”, la acest „cartezianism modern”, în viziunea căruia incertul are stabilitate, iar realitatea este supusă relativităţii. Penelul pictorului furişează în sensibilitatea noastră impresia că materia de lîngă noi se retrage discret şi nu de multă vreme, înspre o lume cu o statornicie mai îndelungată. Se preferă mereu, ca pe un simbol al existării şi ca o metaforă a devenirii continue, un fundal de relief, în alcătuirea căruia se porneşte dinspre cer, se coboară, apoi, la mijlocul unei simetrii uşoare, după care se reia înălţarea spre nori. O imagine ce poate fi alăturată semnificaţiei mai profunde, că existenţa nu înseamnă doar: „a fi şi a nu mai fi”, ci mult mai mult, şi anume: „a fi după un alt a fi”.

La fuga de un linearism ce, uneori, se pulverizează punctiformic, sau se ascunde în voalaj, se răspunde, acum prin, interpătrundere de spaţii, pensulaţii gîndite, sau schimbări discrete ale „individualismului cromatic”, de la un peisaj la un altul.

Acuarela, la Haidu, amplifică şi mai mult măsura de estompaj şi anonimatul subiectual. Și aici ne reîntîlnim cu o dinamică proprie a tuşeurilor cromatice, acestea ajungînd, uneori, în ipostază de antagonism. Poetica şi clorofilica natură din jur este acum sugerată uşor, urmînd ca retina privitorului să o reconstituie după propria-i sensibilitate. De altfel, la Haidu, apelarea la această modalitate de „artă deschisă”, a devenit o regulă. O necesitate reciprocă, deoarece pensulajul acestuia învăluie lucrările sale într-o tăcere şi mai mare, aflîndu-se deja în faţa unor creaţii ale căror destin le este, dintru început, tot tăcerea.

de Gheorghe A.M. CIOBANU – text publicat în luna septembrie 2003