Prima paginăSocial

Singură și fericită: Am emigrat ca să fug de căsătorie – guest post Cristina Gherghel

Singură și fericită: Am emigrat ca să fug de căsătorie – guest post Cristina Gherghel

Dimensiune text

 

Nu știu dacă te-a șocat sau nu confesiunea din titlu, dar e adevărat: am plecat din țară nu pentru a câștiga un ban și-am construi o casă, ci pentru a nu ceda presiunilor tacite (și mai puțin tacite) ale societății de a mă mărita.

Când eram mică, am auzit câteva femei spunând printre sughițuri că, de-ar putea da timpul înapoi, nu s-ar căsători. Ca orice copil sensibil, am băgat la cap că măritișul e rău. Foarte rău. Și-atunci am decis că n-am să mă mărit, căci nu voiam să mă simt ca acele femei.

La 16 ani i-am spus mamei asta și a început să râdă. Nu m-a crezut, mai ales că „ieșeam” cu un băiețandru din sat. Când m-am despărțit de acest băiat (pe care mama îl adora, căci era din familie bună), mama nu mi-a vorbit vreo câteva săptămâni. M-a-ntrebat de ce ne-am despărțit când intențiile băiatului erau serioase. I-am răspuns că nu avea rost să-l țin încurcat, odată ce nu aveam de gând să întemeiez o familie cu el. Adevărul este că eram deosebit de capricioasă și mofturoasă. Mă supărasem, fără niciun motiv, ca a mia oară, și i-am închis poarta-n nas. Literal. Că așa era pe-atunci, la țară. Știi cum zice cântecul ăla: „Ghiță, te-aștept diseară la portiță… ” – Cleopatra Stratan. La mine Ghiță a venit, dar eu l-am respins, deși nu venise cu mâna goală.

Și s-a supărat Ghiță-al meu, s-a săturat de „figurile” mele. Întinsesem coada prea mult și s-a rupt. Era doar o chestiune de timp. Dar mai bine că n-a mai suportat trântirile alea de poartă, că cine știe… Sincer, mă-ngrozește gândul că ar fi putut să ierte și să-nghită până-n ziua nunții… Că, da, mai mult ca sigur aș fi cedat presiunilor. Și după nuntă m-ar fi „pus el la punct” și m-ar fi făcut să plătesc pentru toate mofturile ce-am făcut până atunci. Mi-ar fi scos gărgăunii din cap, cum aș fi meritat.

În fine, nu știu unde-i băiatul ăsta, dar știu că-i însurat de mult. Și mă bucur pentru el. N-am fi fost fericiți împreună. De unde știu? Știu pentru că-s foarte fericită singură. Nu mă-nțelege greșit, am plâns după el, căci, greu de crezut, îl iubeam. Era o iubire ciudată, dacă iei în considerare ce-am scris mai sus.

Mama își făcea cruce când mă auzea plângând de dorul lui. A crezut că mi-a fost învățătură de minte. Dar eu abia atunci mi-am dat seama că fuga de căsătorie nu era un moft de copil. Eu chiar nu reușeam să mă văd în rochie de mireasă. Gândul acela mă îngrozea, simțeam că mă sufoc numai dacă se discuta despre așa ceva.

Când am împlinit 20 de mama a început să se îngrijoreze serios, dar nu mă putea obliga. La 22 de ani eram deja „fată bătrână”. Așa era pe vremea aia.

Mama era disperată. Zicea că o arătau femeile cu degetul și râdeau de ea. De fapt, pe mine mă arătau cu degetul, de biata mamă râdeau. Era o rușine să nu-ți măriți fetele.

Mi-a părut rău pentru ea, ba chiar am plâns și m-am simțit extrem de vinovată, dar i-am zis că n-avem să mă mărit că râdea lumea. Va trebui să se obișnuiască cu idea că voi fi singura ei fată nemăritată. Mezina.

Și-a zis că nu-i nimic, că oricum multe căsnicii nu merg și, câteodată, și ea ar fi vrut să nu fie măritată.

M-am bucurat să aud asta.

Dar în mintea mamei să dădea o bătălie cumplită: o parte din ea voia să accepte decizia mea și să fie bucuroasă, cealaltă parte voia să mă mărit, ca toate fetele, ca să închidă gura lumii.

Și-n fiecare duminică aveam o discuție pe tema măritișului. Până-ntr-o zi când i-am spus că plec din țară și lumea o să se liniștească. Ar fi dat biata mamă orice ca să nu plec, începea să îmbătrânească și-avea nevoie de ajutor în casă.

Însă eu eram obosită să explic de ce nu vreau să mă mărit. Mai ales că nu știam nici eu adevăratul motiv. Nu mai eram de mult copil și nici așa de ușor influențabilă. Acum gândeam cu mintea mea. Și totuși, ideea măritișului mă îngrozea, parcă și mai tare decât înainte. Dar mama nu s-a dat bătută. De câte ori vorbeam la telefon mă trăgea de limbă să vadă dacă am pe cineva și ce intenții aveam. Iar eu îi răspundeam mereu la fel: „N-am să mă mărit, mamă, e prea târziu pentru mine. Împacă-te cu ideea asta. Oamenii o să uite de mine, n-or să mai râdă pe sub mustăți. Nu-s singura fată bătrână. E chiar la modă acum.”

În fundul inimii știam că acea decizie nu era fără rost, dar nu știam cum s-o explic. Am sperat că o să fiu chemată să-l urmez pe Domnul într-o mănăstire sau alta. Dar vocația era surdă și oarbă. Nu existam pentru ea.

Numai când am împlinit 40 de ani mi-am dat seama de ce simțeam așa: destinul meu era altul. Și dacă mă urmărești, știi la ce mă refer. Un autor nu se poate dedica în totalitate scrisului dacă are o familie. Oricât ar vrea, n-ar putea să fie prezent în viața copiilor și a partenerei/lui, căci inspirația nu știe ce-s planurile și nu așteaptă noaptea. Ea vină pe nepusă masă și nu pleacă până nu te așezi și asculți e ea. Dacă o ignori, se supără și nu se mai face simțită cu lunile. Nu-ți convine, căci trebuie să dai de mâncare familiei, căci stomacurile nu se satură cu povești decât pentru o scurtă vreme și nici facturile nu se plătesc cu foi de hârtie pline de cuvinte.

Când un român emigrează, o face pentru o viață mai bună. Nu?

Și-așa am făcut și eu.

S-au schimbat lucrurile acum. Enorm aș zice. Bărbații (unii) fug de căsătorie, iar femeile (unele) se prefac că sunt mulțumite cu relații de concubinaj. În fundul inimii, ele tânjesc după o rochie de mireasă.

Așa e societatea de azi și trebuie să ne adaptam, dacă nu, suferim enorm. Sacrificii și compromisuri. Din asta-i compusă viața de familie. Dar și din râsete, iubire și căldură – susțin persoanele care au o căsătorie fericită. Sau o relație de concubinaj, că viața de familie nu are nevoie de documente scrise.

Și câte nu ar fi de spus pro și contra despre una și despre alta… Și câte-am scris în cartea pe care o recomand persoanelor (de ambele sexe) care sunt singure: „Fată bătrână și fericită”.

Zilele astea mă pregătesc să mă întorc în timp și să public pe YouTube, cum făceam odată. Vlogging s-ar numi. Asta pentru acei oameni care nu iubesc să citească și pentru că am ceva probleme care mă împiedică să scriu și să citesc (temporar).

 

Dacă ai apreciat, te aștept pe rețele sociale, pe blog-uri și, în caz de vrei să mă auz zicând vrute și nevrute, te invit să te abonezi la canalul meu de YouTube:

 

CRISTINA GHERGHEL

 

Partajează articolul

COMENTARII

WORDPRESS: 2
  • Mihaela gherghel 2 ani

    Imi place ce zici si adevarull,asa este dar cine na trecut nu cunoaste ,iti doresc succes in tot ce ti propui sincer iti zic imi place de tine bafta!!@

  • Mihaela gherghel 2 ani

    Iti doresc mult succes!!!@