Poezia credinţei şi credinţa întru poezie

În toamna şi neoromantică, dar şi neorealistă a acestui an, editura romaşcană „Serafica” a dăruit celor doritori de altitudine spirituală şi de incantaţie poetică, „operele complete”, aflate la primul lor volum, ale unui ales pelerin la altarul sacru al creştinismului catolic, Padre Ion M. Gârleanu, pornit înspre rugă şi oameni, din comuna Butea, în ultimul deceniu al penultimului secol. Un „summum” de gînduri elevate şi versuri florale, în care imaterialitatea crezului religios se împleteşte meditativ cu protoplasma, doritoare de puritate franciscană, a omenescului din jur. O tipăritură deosebită, în paginile tot deosebite ale căreia verticalele rugăciunii, mai înainte ca ele să se înalţe spre Cer, se îmbracă în geometria ordonată a ritmului literar.

Intitulat cu denumirea de o „assisiană” modestie – „Poezii şi comentarii” – volumul de faţă cuprinde în primele două sute de pagini mărturisirea sa de credinţă, motivaţia sacră a crezului său religios, Poemul liric: „Sfîntul Francisc de Assisi”, precedat fiind de un „comentariu” şi poetic, dar şi istoric, despre acest demiurg pămîntean al unei alese elevaţii înspre dumnezeire, care a schimbat, la începutul mileniului doi, credinţa în trăire şi omenescul în angelic.

După un scurt popas prin locurile de fiinţare ale Sfîntului, se merge, versificat, alături de acesta, de la începuturi, de cînd era stăpînit de năzuinţa înspre „vitejii”, pentru ca, mai tîrziu, personajul ales să devină „iubitor de suflete, de natură şi de Cristos”, iar, în cele din urmă, să se contopească, în deplină fericire, cu dumnezeirea. Un spaţiu poetic larg, poate cel mai cuprinzător din toate, care, în istoria poeziei europene, s-a dăruit Ziditorului de Franciscanism. Un spaţiu, în interiorul căruia piosul autor include şi cîteva traduceri – poetizate din creaţia acestuia: „Cîntecul Fratelui Soare”, „Sfintei Fecioare Maria”, „Laudele Creatorului” şi neegalatul „Tatăl nostru”.

În cealaltă jumătate a lui, volumul cuprinde o suită de grupaje lirice, intitulate sensibil – „Flori de pe drum”, „Lacrimi”, „Trandafiri” şi „Boabe de tămîie” – cuprinzînd, în sumarul lor, inegalate meditaţii filosofico-creştine. Ne întîlnim aici cu erupţii lente de existenţialism – „Pe ruina unui an” – sau de gînduri spontane pesimiste – „La izvorul minunat” – din penumbra cărora se poate evada numai printr-o trăire lumească franciscană şi o dăruire sinceră făcută întru cele cereşti. De amintit, apoi, cu admiraţie, cum „sfinţitul” nostru poet dedică cele patru grupaje lirice de mai sus la personaje sacre, care, în viaţa sa, au avut o importanţă supremă: Isus, mama, Sfînta Maria şi Sfînta Tereza.

„Arta poetică” a preotului Gârleanu, plecatul în lume dintr-o aşezare creştină din care, puţin mai tîrziu, avea să se dăruiască vieţuirii neîntrecutul slujitor al scenei şi declamaţiei dramatice Ludovic Antal, e, mai presus de orice, însumată universului estetic. Și crezul ceresc, ca şi lirica fiinţării umane, îşi au, într-o egală măsură, dimensiuni de altitudine. Nemărginirea dumnezeirii şi intimismul modest al franciscanismului nu fac, din poezia preotului Gârleanu, doar pioşenie şi rugă, după cum şi invers, nici aura vorbirii poetice nu se interpune între pămîntesc şi Cer. Poetul se afirmă drept un neegalat mînuitor şi de sfinţenie, ca şi de condei.

Impresionează, estetic, diversitatea arhitecturilor verbale, ca ritmică şi rimă, sau ca dimensiune de vers. Ne întîlnim, astfel, în paginile sale, cu anatomii lirice clasice – atotprezenta cuadratură a strofei sau renascentistul sonet – dar şi cu avangardisme ale poeticului contemporan – miniversuri sau asimetrii repetabile. De remarcat preocuparea autorului ca noutatea construcţiilor lirice să difere, imediat, de la o poezie la alta, încît, în totalitatea sa, volumul să se prezinte ca un mozaic echilibrat. Și, mai ales, de adus în prim-plan o faţetă discretă a harului său creator, şi anume acel simţ al concordanţei dintre spusa de gînd şi zidirea verbală. O spusă cu elevaţie de rugăciune şi o zidire cu statornicie poetică. Prin aceasta, volumul poetic al preotului Gârleanu, plecat dintre noi de aproape şase decenii, se conturează, asemenea unei viziuni manolice, ca o Arcadă echilibrată între pămîntesc şi Cer, la mijlocul cărora sacralitatea credinţei se întîlneşte cu sensibilitatea frumosului artistic.

de Gheorghe A.M. CIOBANU – text publicat în luna noiembrie 2003