„Odată cu intrarea în uitare a tradițiilor devenim mai săraci”

Opinia este a Veronicăi Tânăru, care poartă „cruciada” pentru repunerea în drepturi a costumului popular. Ea adună de zeci de ani costume populare. Veronica a pus bazele unui grup de iniţiativă numit „Datini străbune”, care are drept scop resuscitarea interesului pentru tradiţiile populare.

Veronica Tânăru, din Săbăoani, este stăpâna unei comori. Câteva zeci de costume populare specifice zonei, o culegere de strigături, adunate într-un caiet de pe la bătrânii satului, ţoluri, ştergare, cuverturi ţesute în casă, cât să facă zestre la trei mirese. Lucru probat, de altfel, pentru că Veronica Tânăru a organizat, cu câţiva ani în urmă, trei nunţi tradiţionale în acelaşi timp, la un eveniment organizat la parohie pentru promovarea tradiţiilor populare.

„Una din mirese era îmbrăcată ca pe vremea bunicii, una purta costum popular ca pe vremea mamei, iar una avea costum cum am avut eu când m-am măritat. Și toate aveau druşte şi zestre cum se dădea odată. Miresele le-am pregătit pentru un festival de datini şi obiceiuri care să demonstreze frumuseţea tradiţilor din zonă, pentru că, altfel, costumele populare îşi mai fac apariţia pe străzile din Săbăoani doar purtate de copii, pe la serbările şcolare”, spune, mândră, Veronica Tânăru.

Povestea zestrei adunate de Veronica Tânăru a început cu mulţi ani în urmă. Costumele populare i-au fost dragi întotdeauna, dar a început să le colecţioneze abia atunci când şi-a dat seama că sunt pe cale de dispariţie. A mers aproape din poartă în poartă, le-a strâns de prin poduri şi magazii, încercând să convingă consătenii că iile şi catrinţele, care nu mai erau „în tendinţe”, fac parte din identitate. „M-am întâlnit cu o femeie, mai mare ca mine, pe care mi-o aminteam mireasă şi îmi rămăsese în gând costumul cu care venise atunci la biserică. Am întrebat-o dacă mai are ia. N-o mai avea, o purtase pe la treburile din gospodărie şi se uzase. O aruncase. În tinereţea mea, costumele populare erau îmbrăcămintea de zi cu zi, se purtau şi la muls vaca, şi la horă. În poza de pe primul meu buletin eram în cămaşă populară, nu pentru că îmi plăcea mie în mod deosebit, aşa se purta. După această discuţie, mi-am dat seama că nu toată lumea apreciază valoarea portului popular şi am luat hotărârea să salvez ce se mai poate”, îşi aminteşte Veronica Tânăru începutul „cruciadei” personale pentru repunerea în drepturi a costumului popular.

Tanti Veronica poate povesti ore în şir despre cusături, despre modele şi despre istoria satului. Toate amănuntele cu care povesteşte lucruri petrecute pe vremea lui Cuza, de parcă ar fi fost acolo, nu le ştie din cărţi.

„M-am născut în 1939 şi am fost cea mai mare dintre zece fraţi. N-am făcut şcoală, fetele pe atunci trebuiau să stea acasă, să toarcă, să coasă, să ţină casa. Am făcut doar patru clase, dar, după ce m-am măritat, am continuat studiile şi am făcut şi o şcoală populară de artă, pentru că la asta visasem întotdeauna. Acolo am auzit pentru prima dată vorbindu-se ştiinţific despre folclor, despre costume populare, despre hore şi şezători, lucruri care mie îmi erau familiare, pentru că le trăisem şi despre care vorbisem îndelung cu bunicile mele. Bunica mea era născută în 1880, iar bunicul unuia dintre bunicii mei a fost Ion Robu, deputat în adunarea care l-a ales pe Alexandru Ioan Cuza domnitor. Cred că o parte din dragostea mea pentru neam, pentru tradiţii, vine şi de acolo”, spune Veronica Tânăru.

La începutul anilor 2000, la Săbăoani a poposit un grup de specialişti, printre care şi o reprezentantă de la Comisia Europeană, veniţi să verifice la faţa locului teoria legăturii catolicilor din zona Săbăoani cu maghiarii. Fără cuvinte multe, dar cu costumele populare pe masă şi cu un program de dansuri populare prezentate de un grup de vârsta a treia, format în mare parte din cunoştinţe şi prieteni, Veronica Tânăru a participat la clarificarea problemei. „Am scos, atunci, costumul popular pe care îl aveam de la bunica, o ie care avea atunci 200 de ani, şi i-am arătat doamnei de la Comisia Europeană că astfel de motive se regăsesc şi în costumul femeilor din zona Sucevei. Împreună cu prietenii, am făcut şi un grup de dansuri populare, am dansat fără coregrafie, aşa cum se juca în tinereţea noastră, în sat, la horă. Or, dansurile noastre nu-s din Ungaria. Ia bunicii mele i-am făcut-o cadou musafirei. Nu-mi pare rău, deşi pentru mine avea o valoare sentimentală. I-am dăruit-o tocmai pentru că ţin la demnitatea mea de român”, povesteşte Veronica Tânăru.

Caiet cu strigături

Nu numai costume populare a adunat Veronica Tânăru. Într-un caiet dictando, scrise frumos cu litere de tipar şi pagini numerotate atent, sunt adunate zeci de strigături, fără de care nu era posibil niciun eveniment în sat, cu ani în urmă. Sunt strigături de la horă, „cu dedicaţie” pentru leneşi sau beţivi, sunt strigături de la „lăduitul miresei”, de la petreceri, pentru naşi, pentru părinţi, toate respectând prin scriere specificul graiului de pe timpul când erau ceva obişnuit.

„Astăzi, dacă chiui la o petrecere, zice lumea că ai băut prea mult. Mie nu mi-e ruşine, mă ştie toată lumea de atâţia ani că nu beau şi că zic din gură, în timpul dansului, numai de plăcere”, povesteşte femeia care, în ciuda celor 75 de ani din buletin, are sufletul precum îi este numele: tânăr.

Cele mai multe dintre strigături sunt de la bunici şi din cele pe care le auzea la hore în tinereţe.

„Am avut norocul de a creşte într-o familie cu legături strânse, bunicii ne-au fost alături şi am învăţat multe din poveştile lor. Mi-a plăcut şi să merg la horă: pe timpul tinereţii mele, se tocmea, duminica şi de sărbători, fanfară de la Cozmeşti şi plăteam toţi cei din sat – băieţii mai mult, fetele mai puţin. Fetele jucau la horă până se măritau şi făceau copii. Eu n-am avut copii, am mai mers la horă încă doi ani după ce m-am măritat, mult pentru obiceiurile de atunci”, îşi aminteşte Veronica Tânăru.

De pasiunea ei pentru folclor şi pentru tradiţii s-au arătat interesaţi şi specialişti. I-au bătut la poartă realizatori de emisiuni de la Radio Iaşi şi chiar un japonez care intenţiona să realizeze un documentar despre dansurile populare româneşti.

Grup de iniţiativă pentru păstrarea tradiţiilor

În lipsa unui spaţiu adecvat, zestrea adunată de Veronica Tânăru este păstrată în saci şi dulapuri în casa unei nepoate, care împărtăşeşte aceeaşi pasiune.

„Am în plan să amenajez două camere din casă special pentru a expune costumele populare, pentru a ne putea bucura de frumuseţea lor. Poate că muzeu e prea mult spus, încercăm, însă, ceea ce stă în puterile noastre pentru a nu lăsa să moară portul popular. Am reuşit să adunăm în jurul nostru mai multe persoane interesate, nu suntem rude, dar ne uneşte acelaşi sentiment, de dragoste pentru tradiţii. Ne-am luat şi o denumire, «Datini străbune», şi, de câte ori suntem solicitaţi, fie că e vorba să participăm la o serbare la şcoală sau la grădiniţă, să prezentăm costumele sau să vorbim despre timpuri de demult, am răspuns totdeauna invitaţiei. Odată cu intrarea în uitare a costumului popular, a horelor, a chiuiturilor, devenim mai săraci, puţin câte puţin”, a spus Mirela Dumea, nepoata Veronicăi Tânăru.