Roman, Neamț
Căutare site

Monseniorul Vladimir Ghika îşi continuă de lângă îngeri misiunea

Monseniorul Vladimir Ghika

Monseniorul Vladimir Ghika

Vladimir Ghika a renunţat la titlu, avere, familie, confesiune, devenind monah. Arestat pentru că-l iubea pe Dumnezeu, a murit în beciurile de la Jilava, în 1954. Senatorul Ioan Chelaru a prefigurat, din 2008, beatificarea monseniorului Ghika.

Monseniorul Vladimir Ghika va fi beatificat sâmbătă, 31 august, în cadrul unei Sfinte Liturghii solemne ce va fi prezidată de Eminenţa Sa Cardinalul Angelo Amato, Prefectul Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor. Odată cu beatificarea, lui Vladimir Ghika îi va fi acordat titlul de „Fericit”, va fi propus de biserică drept exemplu de credinţă şi se va autoriza cultul public în cinstea sa, care constă în atribuirea unei zile de sărbătoare în calendarul Bisericii locale, cu o Liturghie proprie şi expunerea în public a imaginilor sale şi a moaştelor. Comemorarea sa liturgică va fi la 16 mai, data martirajului său. După beatificare, Fericitul va putea fi proclamat patron al unei opere, al unei parohii. Desprins parcă din icoane, emanând bunătate, umilinţă şi dăruire în dragostea pentru Dumnezeu şi oameni, monseniorul Vladimir Ghika îşi continuă de lângă îngeri fiinţa şi misiunea. Atingerea credinţei şi iubirii sale ne mângâie sufletele, oferindu-ne prilej de reculegere şi respect, sanctificarea sa, prefigurată în urmă cu cinci ani de senatorul Ioan Chelaru devenind sâmbătă, la Bucureşti, o certitudine. Pe 12 mai 2008, de la tribuna Parlamentului, senatorul Ioan Chelaru făcea următoarea declaraţie:

Prinţul despuiat de către Cristos”- a trăi în a fi

Stimaţi colegi,

Suntem în luna mai. În această lună, sărbătorile şi pseudo-sărbătorile se ţin lanţ, începând cu 1 Mai, 2 Mai, 9 Mai (Ziua Independenţei, a Victoriei, a Europei), 10 Mai. Pe unele le sărbătorim în stradă, pe bulevarde, în parcuri, pe altele ne facem că nu le observăm.

Adevărul este că nu poţi rămâne indiferent când vezi că nebunia din viaţa politică a ieşit pe bulevarde sau la televizor, că trăim departe de esenţa omeniei, într-un limbaj necontrolat, într-un absurd democratic, sau din ce în ce mai puţin democratic, într-un zbucium dus până la paroxism, în această campanie electorală, zice-se blătuită ca la fotbal, sau poate invers.

Peste toate acestea s-a petrecut ceva care mi-a domolit toate neliniştile şi mi-a amorţit indignarea, oricum neproductivă. Acel ceva mi-a schimbat perspectiva asupra prezentului, asupra abordării juste a trecutului recent al României, mi-a clătit privirea pentru viitor şi m-a revigorat sufleteşte.

Acest ceva de natură miraculoasă a fost reîntâlnirea cu biografia şi puţinele scrieri ale Monseniorului Vladimir Ghika, pe care astăzi îl preţuieşte toată creştinătatea şi de la a cărui trecere din viaţă se împlinesc în această săptămână 54 de ani (17 mai 1954).

„Născut în leagănul princiar al Bizanţului, / A învăţat să meargă desculţ / Printre gâşte şi îngeri / Într-un sat românesc…”

Aşa îşi începea Ion Brad poemul dedicat Prinţului Leproşilor, adică Monseniorului Vladimir Ghika. Acest mare vagabond apostolic al secolului XX, născut în mătasea princiară, iar prin vocaţie un adevărat slujitor al lui Dumnezeu şi al oamenilor, avea să fie un erou al acţiunilor caritabile şi artizan al multor convertiri, precursor şi profet al Conciliului Vatican II, semănător al spiritului evanghelic şi ecumenic, un adevărat maestru al vieţii şi al modului în care aceasta trebuie trăită. Vocabularul unei limbi este mult prea sărac pentru a putea descrie măreţia în care acest OM şi-a trăit viaţa. Pentru că nu înţelegem simplitatea şi autenticitatea Monseniorului, îl situăm deasupra firescului şi îl numim sfânt, în felul acesta abstractizându-i viaţa, făcându-l, într-un fel, de neatins şi de neurmat. Uităm deseori că

„deasupra capetelor există mai mult cer decât există pământ sub picioarele noastre” şi ne acoperim de ignoranţă şi ne lăsăm pradă vieţii noastre rutinate. Uităm să trăim, deşi asta părem să facem şi chiar suntem intrigaţi dacă aflăm că nu este chiar aşa. „A-l ignora pe Dumnezeu înseamnă a cultiva incoerenţa”, spunea Monseniorul. Câtă incoerenţă mai putem duce? Câtă orbire mai putem avea? Cum mai putem da sens vieţii noastre, cum mai putem fi
„fii ai lui Dumnezeu dacă adesea acţionăm ca nişte fii ce şi-au uitat Tatăl?” Cât mai putem lăsa sufletul deoparte în favoarea orgoliilor noastre?

Monseniorul Ghika a făcut din viaţa sa un exemplu de credinţă, iubire şi rugăciune. A reaprins rugăciunea în suflete şi a dus-o în faţa lui Dumnezeu, pe care îl vedea pretutindeni. A bătut la uşa sufletelor cu o voce blândă şi le-a atras cu o dragoste cerească, reuşind să ferească sufletele de biciul rigorii. Era prietenul şi fratele tuturor, indiferent de hramul purtat. Era fericit când nu avea altă mângâiere decât aceea de a-i putea consola pe ceilalţi. Reţinut în noiembrie 1952, judecat de un tribunal al guvernului comunist român în 1953, a murit în beciurile sordide ale Jilavei din cauza torturilor, a frigului şi a epuizării, în 17 mai 1954, la vârsta de 80 de ani. Arestat pentru că trăia după alte legi decât cele lumeşti şi pentru „că-L iubea pe Dumnezeu cu toată puterea lui Dumnezeu”, a reuşit şi aici, în închisoare, să deschidă porţile sufletelor şi să ofere alinare tuturor celor ce erau în suferinţă. Mulţi oameni veneau să-i încredinţeze disperarea. Îi primea pe fiecare cu afecţiune şi avea darul de a pătrunde sufletele lor, după cum el însuşi mărturisea:

„Cine ştie să vorbească cu Dumnezeu ştie sigur cum trebuie să vorbească săracului (celui gol de Dumnezeu). A vorbi altuia înseamnă să încerci să pătrunzi în suflet, iar la aceasta ajungi cu cât ştii mai bine să urmezi căile Domnului. Dumnezeu este destul de subtil, destul de puternic pentru a pătrunde pretutindeni. Cei care sunt cu Dumnezeu, intră în străfundul sufletului oricui”. Era plin de îndrăzneală, pentru că nu se baza pe el însuşi, nici pe mijloace omeneşti, ci numai pe conştienţa existenţei harului în fiinţa sa.
„Ceea ce este greu, spunea el într-o zi, nu este să-l găseşti pe Dumnezeu, ci să-l pierzi, pentru că el se află pretutindeni.”
Senatorul Ioan Chelaru

Senatorul Ioan Chelaru

Povestea vieţii lui este fascinantă şi, totuşi, atât de simplă. Într-o zi, a lăsat totul: titlu, avere, situaţie, familie, confesiune, pentru a depune triplul jurământ al sărăciei, castităţii şi obedienţei, devenind monah. A fost printre puţinii conştienţi că toate religiile arată spre un singur Dumnezeu, aşa că

„a început cu părăsirea dogmelor ecleziastice tradiţionale şi a sfârşit în dragoste şi veneraţie, în sfinţenia unanim admisă, privit ca un sfânt de ortodocşi şi de catolici, respectat de laici, hulit şi întemniţat de nemernici şi iresponsabili” şi, mai mult,
„a murit cu conştiinţa împăcată că a făcut tot ce a putut, deşi nu întotdeauna tot ce a trebuit pentru adevărata Biserică a lui Hristos, într-o perioadă tristă pentru ţara lui şi pentru întreaga lume civilizată”. Oare câţi dintre noi vom putea afirma la sfârşitul vieţii că am murit cu conştiinţa împăcată măcar de faptul că am devenit conştienţi de esenţa noastră, darmite de a fi făcut măcar pentru alţii ceva?

Prin suferinţele îndurate în arest şi în momentele anterioare acestuia, Monseniorul Ghika şi-a dezlegat în totalitate nodurile fricii şi neînţelegerii care restricţionează întreaga noastră existenţă şi a devenit cu adevărat un OM liber.

„Puţini sunt cei ce ştiu să sufere. A şti să suferi este o artă care, ca orice artă adevărată, nu cunoaşte reţete”. Trupul îi era încarcerat, însă fiinţa sa era liberă. El însuşi spunea că nu există închisoare pentru lumea care-L iubeşte pe Dumnezeu”. A devenit un om întreg acceptându-şi destinul, a trăit cu integritate şi a fost capabil să răspundă cu creativitate şi compasiune la divizările religioase şi politice ce au afectat lumea de atunci. A pus temeliile a numeroase spitale destinate bolnavilor şi săracilor, atât în ţară cât şi în afară, a dăruit totul, inclusiv pe sine, tuturor celor ce aveau nevoie. Prin acest pelerinaj prin viaţă, Monseniorul Ghika a „iubit totul din dragoste de Dumnezeu”.

În panseurile sale scurte, Monseniorul Ghika menţionează: „florile ajung să parfumeze însăşi mâna care le striveşte”. Tulburătoare sunt aceste „gânduri pentru fiecare zi”. Au virtutea de a ne trezi pe câte unii şi de a ne aminti că avem suflet şi-l putem pierde uşor. Dar îl putem şi păstra dacă începem, prin cuviinţă, răbdare şi cu minim efort de bunătate să privim şi spre ceilalţi, care nu sunt sus, nu sunt bogaţi, nu au putere, nu au şansă. Citez:

„La urma urmei bunătatea nu e decât forma cea mai subtilă şi mai suplă a dreptăţii. În locul urării „Dumnezeu să fie cu voi”, ar fi mai potrivit şi mai folositor să spunem „Fiţi cu Dumnezeu”, deoarece Dumnezeu este mereu cu noi, în schimb noi nu suntem întotdeauna cu Dumnezeu”.

Monseniorul Ghika a trăit în lume dar nu a fost al lumii! El ne-a oferit o mostră din „a trăi, nu prin a face, ci prin a fi”!

În ceea ce mă priveşte, voi repeta în gând rugăciunea Bisericii Catolice din România care cere lui Dumnezeu harul de a ridica pe monseniorul Vladimir Ghika la înălţimea altarelor.

Fericitul prinţ misionar Vladimir Ghika, ucis în închisorile comuniste

Vladimir Ghika s-a născut în ziua de Crăciun, în 1873, la Constantinopol: nepotul ultimului domnitor al Moldovei, principele Grigore V. Ghica Vodă, fiul lui Ioan Ghica (general de divizie, ministru plenipotenţiar) şi al Alexandrinei Moret de Blaremberg (descendentă din Henric al IV-lea, regele Franţei). A fost botezat şi miruit ortodox. În 1878 este trimis la şcoală în Franţa, la Toulouse, unde o familie protestantă se ocupă de educaţia sa, deoarece în zonă nu exista nici o biserică ortodoxă. Urmează la Paris Facultatea de Știinţe Politice. În paralel va frecventa cursuri de medicină, botanică, artă, litere, filozofie, istorie şi drept. Se întoarce în România, unde îşi va continua studiile până în 1898, când merge la Roma, la Facultatea de Filosofie-Teologie a dominicanilor. În 1902, pentru a fi „şi mai ortodox”, face profesiunea de credinţă catolică spre stupoarea mamei sale, care rămâne până la moarte contrariată de deciziei fiului său.

Dorea să devină preot sau călugăr, însă Papa Pius al X-lea l-a sfătuit să renunţe la idee şi să se dedice apostolatului ca laic. Și-a desfăşurat activitatea apostolică în toată lumea, la Bucureşti, Roma, Paris, Congo, Tokyo, Sidney, Buenos Aires. Mai târziu, în glumă, papa Papa Pius al XI-lea îl va numi „marele vagabond apostolic”. Devine astfel unul din pionierii apostolatului laical.

Întors în ţară, se dedică operelor de caritate: deschide primul dispensar gratuit Bethleem Mariae la Bucureşti, pune bazele marelui spital şi sanatoriu Sf. Vincenţiu de Paul, înfiinţând astfel primul spital gratuit din România şi prima ambulanţă, devenind fondatorul primei opere catolice de caritate din România. Participă la serviciile sanitare în războiul balcanic din 1913 şi se dedică îngrijirii bolnavilor de holeră.

În timpul Primului Război Mondial s-a ocupat de misiuni diplomatice, de victimele cutremurului de la Avezzano, de tuberculoşii din ospiciul din Roma, de răniţii de război. În 1923 este sfinţit preot la Paris de Cardinalul Dubois, arhiepiscopul locului; îşi va desfăşura ministerul sacerdotal în Franţa până în 1939. Sfântul Scaun i-a acordat la scurt timp după hirotonire dreptul de a celebra şi în ritul bizantin. Prinţul Ghica a devenint astfel primul preot român bi-ritual din Vechiul Regat.

I se încredinţează o parohie într-o mahala sărăcăcioasă şi periculoasă a Parisului, unde schimbă din temelii spiritul cartierului. În 1930, când se îmbolnăveşte, este retras şi este numit Rectorul Bisericii Străinilor din Paris. În 1924 întemeiază Opera Fraţilor şi Surorilor Sf. Ioan, cumpără o clădire dezafectată a unei foste închisori pentru femei şi se dedică acestei misiuni. În 1931 este numit de Papa Protonotar apostolic. Ezită să primească această numire, deoarece la intrarea în rândul clericilor făcuse votul de a nu accepta niciodată demnităţi ecleziastice. O primeşte totuşi, făcând observaţia că

„nimic nu se va schimba în felul meu de viaţă, va fi doar o panglică îngustă adăugată la reverendă”. În 1939 se întoarce în România unde îl surprinde cel de-al Doilea Război Mondial: alături de săraci şi bolnavi, îi ajuta şi încuraja.

După venirea la putere a comuniştilor, refuză să plece cu trenul regal. Este arestat la 18 noiembrie 1952, sub acuzaţia de „înaltă trădare”, şi întemniţat la Jilava, unde este bătut până la sânge, torturat. Un an mai târziu are loc procesul, iar în 16 mai 1954 trece la cele veşnice din cauza tratamentului bestial la care a fost supus. A fost preot, confesor, director spiritual, conferenţiar, om de ştiinţă, diplomat, activitatea lui desfăşurându-se în toate mediile, de la capete încoronate, şefi de state, politicieni, filozofi, artişti, scriitori, teologi, până la anarhişti, ocultişti, homosexuali şi prostituate. A fost un promotor în multe domenii, activitatea sa depăşind graniţele confesionale şi spiritul timpului, fiind un adevărat precursor al ecumenismului.

Comentarii 2

Discuția cititorilor despre acest articol

  1. nila

    …el și a trădat religia iar tatăl lui a trădat Patria la Oituz, trecând la inamic,dupa o retragere fără luptă !!!

  2. Jesus Sagredo

    Multumesc pentru articolul despre Fericitul Vladimir GHIKA. Este un frumos cadou pentru cei care am avut norocul de a fi prezenţi la Bucureşti când santitatea acestui mare om a fost recunoscută oficial de Bisercia Catolică.

Adaugă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată. Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii.