Misionar acolo unde ştiinţa îngenunchează în faţa miracolului

Preotul Ion Antoci va împlini 20 de ani de când lucrează în cadrul spitalului romaşcan.

Bate zilnic holurile spitalului pentru a aduce o rază de speranţă celor aflaţi în suferinţă. Se amestecă în grabă printre doctori, asistente şi oameni disperaţi veniţi să-i vadă pe cei dragi, poate pentru ultima oară. Veşmântul negru pe care îl poartă contrastează cu albul halatelor corpului medical. Ambele părţi, însă, duc o luptă comună, fiecare în direcţia sa şi cu arme diferite, între viaţă şi moarte.

Se apropie de căpătâiul bolnavului cu cartea sfântă şi crucea în mână purtând în minte un gând – alinarea suferinţei celui de pe patul de spital. Ceea ce medicul nu mai poate face rămâne în grija lui Dumnezeu. Pentru cei mai mulţi, însă, ‘preotul nu este decât un confident, un suport moral. Când e îngenunchiat în rugăciune, e semn că muribundul trebuie să se pregătească pentru drum, unul fără întoarcere.

Părintele Ion Antoci slujeşte bolnavii din Spitalul Municipal de Urgenţă Roman din 1995, de când Ministerul Sănătăţii şi Patriarhia Română au încheiat un protocol prin care preoţii pot să asigure asistenţa religioasă atât bolnavilor, cât şi a familiilor acestora.

„Am fost învăţat cu suferinţa de la vârsta de trei ani. Tatăl meu a lucrat în Spitalul Vechi. Pentru că veneam de câteva ori pe săptămână la el, m-am obişnuit cu atmosfera din spital, cu munca susţinută a medicilor şi cu suferinţa fizică a oamenilor. Aşa că eram oarecum pregătit când am primit această misiune. Paralel cu activitatea din spital, activam, în 1995, şi la biserica din localitatea Traian, lăcaş de cult pe care, ulterior, l-am finalizat”, îşi aminteşte părintele Antoci.

Anul viitor, preotul Antoci împlineşte 20 de ani de când lucrează în cadrul spitalului romaşcan. O viaţă de om, spune părintele, în care a asistat la multe „învieri din morţi”. „La câteva clipe de la naşterea unui copil, medicii i-au făcut manevre de resuscitare care nu au dat rezultat. Am fost chemat de urgenţă, am botezat copilul, iar micuţul a putut fi transportat la Iaşi pentru investigaţii”, a spus părintele Antoci.

Slujitorul Domnului spune că rolul preotului din spital nu este să convingă oamenii să aibă o legătură mai apropiată cu Dumnezeu, dacă ei nu-şi doresc asta.

„Port o discuţie cu bolnavii. În spital, confesiunea nu are nicio relevanţă. Dacă bolnavii cer să le fac o rugăciune, să-i spovedesc şi să-i împărtăşesc, o fac cu multă plăcere. Eu doar le propun, ei decid”, explică părintele Antoci.

Cea mai grea misiune a părintelui Antoci este atunci când în faţă are un bolnav aflat în ultima fază.

„Omul vine la spital pentru a-l salva un doctor. Nu acceptă ideea să vină preotul la căpătâiul lui. Se gândeşte: «Nu cumva doctorul a stat de vorbă cu preotul şi nu mai are ce să-mi facă»? În aceste condiţii, nu intervin direct, ci rog familia, asistenta sau doctorul să mă ajute. Rudele disperate caută o salvare în împărtăşania dată de preot, însă aceasta poate fi făcută câtă vreme omul este conştient. Membrii familiei sau cadrele medicale sunt cei care îi propun bolnavului că ar fi bine să-i citesc o rugăciune şi să primească împărtăşania. De aceea, între preot, cadrele medicale şi familie trebuie să existe o colaborare strânsă. Mă impresionează dorinţa celui grav bolnav de a se ridica din pat în acele ultime clipe de viaţă pentru a lua împărtăşania. O face cu o mare speranţă, deşi are o fizionomie total schimbată, o privire din care înţelegi ce urmează. Este partea cea mai delicată din activitatea oricărui preot din spital”, a mai spus părintele Antoci.