Învăţătoarea Elena Acsinte, de la Școala „Alexandru Ioan Cuza”, s-a pensionat după 41 de ani petrecuţi la catedră.
Printre primele lucruri pe care le află în clasa I bobocii învăţătoarei Elena Acsinte se numără şi un proverb: ”Cel care spune că rădăcinile învăţăturii sunt amare, dar roadele ei sunt dulci”, proverb care este, de ani de zile, motto-ul claselor Elenei Acsinte. Timp de 41 de ani, Elena Acsinte a ajutat sute de copii să ajungă la roadele dulci ale cunoaşterii. Zece generaţii, lângă care a stat din clasa I până în clasa a IV-a, la care se adaugă şi primul an petrecut la catedră, cu o serie de elevi aflaţi, atunci, în ultimul an de şcoală din învăţământul primar.
Pentru învăţătoarea Elena Acsinte, de la Școala „Alexandru Ioan Cuza”, acesta este ultimul sfârşit de an şcolar petrecut la catedră şi ultima generaţie de elevi pe care i-a ajutat să deprindă scrisul şi cititul. „Sentimentele care mă năpădesc sunt amestecate. Sunt bucuroasă că am ajuns aici, că am lăsat ceva în urmă, că mi-am făcut meseria cu drag şi că mă simt împlinită. Îmi vor lipsi, însă, copiii, atmosfera din clasă, din şcoală. Rămâne un gol în sufletul meu”, spune învăţătoarea Elena Acsinte.
Din cei 41 de ani în sala de clasă, 13 i-a petrecut la Barticeşti.
„Făceam naveta şi, în acea perioadă, se turna fundaţia la Școala «Alexandru Ioan Cuza». Glumeam cu colegii şi le spuneam: şcoala asta se pregăteşte pentru noi. Și chiar am avut norocul de a preda în colectivul minunat de la această şcoală. Mă bucur că sunt şi eu o părticică din istoria acestei şcoli. Îmi amintesc şi acum primul an în care am predat- abia lăsasem matricola de elevă şi eram eu la catedră, era ceva să am o clasă în mână. Îmi amintesc că, după ore, plângeam pe hol că nu-mi ieşeau lecţiile aşa cum mi-aş fi dorit. Mi-am dat seama că nu e suficient ceea ce ştii din carte, chiar dacă ştii «ca pe apă». La ceea ce înveţi la şcoală se adaugă experienţa şi, mai ales, acele calităţi care contează foarte mult la catedră: răbdare, dăruire, tenacitate şi, neapărat, dragostea pentru copii. Fără aceste calităţi nu poţi să tinzi niciodată spre acel ideal care ar trebui să existe pentru toţi oamenii de la catedră, de a fi domnul Trandafir”, spune Elena Acsinte.
Bilanţul profesional al Elenei Acsinte este „pe plus”.
„Mi-a plăcut mult ceea ce am făcut. Am trecut prin numeroase reforme ale sistemului, care mi-au întărit şi mai mult convingerea că mâna şi spiritul învăţătorului asupra clasei contează mai mult decât programele, schimbările şi toate reglementările de pe un an pe altul. Marea mea bucurie este să am în clasă copii ai foştilor mei elevi. Consider că acesta este un semn de mare apreciere: să ştii că un fost elev îţi încredinţează ceea ce are el mai de preţ, propriul copil”, spune învăţătoarea Elena Acsinte.
Aceasta şi-a luat la revedere de la foştii colegi de cancelarie în cadrul unei scurte festivităţi care a avut loc la şcoală miercuri, 18 iunie.
Și nouă ne va fi tare dor de dumneavoastră, doamnă învățătoare! Vă doresc să vă bucurați din plin de anii de pensie, de copii și de nepoței și să vă dea Bunul Dumnezeu multă sănătate și fericire, pentru că le meritați din plin!