Un autor, o profesie şi o expoziţie care, împreună, ne amintesc de mitul „Meşterului Manole”, de acel făurar al frumosului zidit, ce nu trebuia să-şi repete măiestria, spre a-l asculta pe stăpînul său, Negru Vodă. Dar dacă legenda Mănăstirii Argeşului s-ar fi continuat, ea ar mai fi povestit cum că Domnitorul, atît de iubitor de perfecţiune irepetabilă, ar fi lăsat altora coroana şi a devenit el însuşi un alt Meşter Manole, spre a nu mai fi silit să destrame în ţărînă mîinile de aur ale făuritorilor de zidiri. Ei bine, în aceste zile, la Muzeul de Artă romaşcan, expune „arhitectul Negru”, un grupaj esenţializat din lucrările sale de grafică.
De aici, acea simbioză sensibilă dintre ortogonalismul euclidian al structurilor şi fluenţa emanată din devenirea realităţii. E o dualitate plastică, ce însoţeşte, direct sau indirect, grafia lui Iulian Negru. O dualitate ce transpare şi din coexistenţa celor două zăboviri, pe care artistul le face şi la „lumea din noi”, ca şi la multiplele lumi posibile din afară.
De la început se remarcă faptul că arhitectul-pictor este un geometru desăvîrşit. Și aici, spiritului euclidian i se alătură acel relativist, „setea de repaos” a primului interferîndu-se, repetat, cu evadările înspre necunoscut ale „sutelor de catarge” din ultimul. Se apelează, leit-motivic, la decuparea ortogonalică a spaţiului, la ordonarea carteziană a structurilor componente, apartenente şi ele la un acelaşi uriaş univers, unde unghiul drept e regula. Alteori se orientează după o diagonală care, cu toată neliniştea ce o poartă în ea, nu perturbă cu nimic statica şi simetrismul întregului. Totul emană, astfel, o suficienţă existenţială monovalentă, o trăire interioară, adusă şi ea în ipostază de cristalitate.
În alte lucrări, însă, autorul e astral, evadează înspre alte lumi care, deşi ca materialitate se arată a fi similare cu teluricul apropiat, ca dinamică, însă, acestea trădează esenţe şi legităţi de fiinţare diferite.
De pildă acel „personaj principal”, devenit oarecum principiu, care este un „triunghi tridinamic”, ascuzînd în „anatomia” lui o elansare spaţială înspre „trei puncte cardinale”, dispuse după o perfectă unghiularitate. O imagine triadică a unei viziuni duale, care confirmă, acum artistic, natura dualo-treică simultană a universului.
Pentru Iulian Negru, problema perspectivei, atît de actuală în artele vizuale contemporane, capătă caracter de „notă personală”. Și aici artistul dovedeşte acel „crez binar”, cultivînd, în creaţiile sale, o aceeaşi bipolaritate de viziune asupra spaţiului de dincolo de noi. Putem remarca, astfel, existenţa incipientă a îndepărtărilor clasice spre un orizont al adîncimii, mai mult ca un reper şi mai puţin ca un coridor „de fugă”, înspre un altceva din afară, extern, dar şi efemer. Simultan cu aceasta, autorul deschide şi o a doua stare, de apropiere înspre noi, antitetică cu prima şi purtătoare în ea de eternitate statică şi de intimism. Și ca o rezultantă a acestor sensuri bipolare, se detaşează, din toate lucrările, aspectul de decorativism general al stilului său.
Viziunea filosofică şi estetică a artistului are, şi ea, în cuprinsul ei, deschideri ample şi, desigur, însumate într-o aceeaşi dualitate de expresie. Acolo unde constructivul primează, se conturează un tablou logic şi legic al realului, o succesiune liniară şi monocauzală a conexiunilor, un sistem obiectual omogen şi statornic. În alte lucrări, în care geometricul renunţă în favoarea ineditului, dominantă e tendinţa evadativă către o alterrealitate, supusă unor deveniri metalogice. Pilduitor în acest sens e acel ceasornic la care, lăsînd la o parte design-ul contemporan, ne atenţionează, mai mult ca o semnificaţie metafizică, sensul invers al funcţionării sale. O existenţă cosmică, ce trece de la mîine spre ieri şi de la un acum, înspre adineaori.
Iulian Negru mînuieşte firesc un limbaj metaforic, bazat pe forme, culoare, spaţiu şi corelaţii. E departe de universul aleatoric, complex şi imprevizibil al fiinţei umane. Mărturisirile sale metacotidiene apelează, într-o gîndită concordanţă, la o cromatică la fel de abstractă, de „în sine” şi însufleţită, artistic, de un lirism epurat. Dacă, în artele plastice, ne-am obişnuit cu acel gen al „naturilor statice”, îl putem extinde acum pe acesta, la ansamblul lucrărilor expuse, lărgindu-i sensul şi denominîndu-l ca fiind „natură existenţială”. Un Meşter-arhitect al penelului, care deja s-a zidit pe sine, în asprimea şi frumuseţea harului său.
de Gheorghe A.M. CIOBANU – text publicat în septembrie 2002
Comentarii