Alăturată şi geografic, dar şi spiritual, de mirajul alecsandrinian al acelor locuri fără pereche numite Mirceşti, se află aşezarea Butea, dominantă prin autoritatea ei rurală, ca şi prin harul istoric cu care a fost binecuvîntată, dăruind scenei româneşti şi teatrului european pe neîntrecutul trăitor de poezie şi de replici dramatice: Ludovic Antal. În contrast cu multimilenara dăinuire a acestei străvechi arte, prezenţa lui Ludovic în Sanctuarul învăluit de cortine a fost restrînsă, dar strălucitoare, a avut loc între două revărsări de zbucium, dar sublimă. Și toată această trecere a puţinilor ani ai vieţii sale, cînd prin Infernul absurdului, cînd prin Olimpul desăvîrşirii artistice, a fost descrisă şi sentimental şi realist, de către fratele actorului, de Iosif Antal, în volumul său: „Ludovic Antal – aşa cum a fost”, apărut de curînd în Editura ieşeană „Sakura”.
Aflat, în mai puţin de un an, la cea de a două tipăritură a sa, prima fiindu-ne cunoscută nouă sub titlul: „Viaţă şi patriotism”, autorul Iosif Antal, fără a se îndepărta de protectoarea principală a condeiului său – Poezia – zăboveşte acum, în cea mai mare parte a volumului, la biografia, plină de dramatism, dar şi de triumf, a neegalatului Ludovic, ca şi la mărturiile cutremurătoare ale multora din cei care l-au cunoscut şi preţuit. Iar dacă o bună parte a cărţii e dăruită strofelor, acestea reiau, după o aceeaşi succesiune biografică, momentele de decădere şi de zbor ale actorului.
„Vocea de aur a teatrului românesc” a avut parte de trăiri antagoniste, ajunse şi unele, şi celelalte, la tensiuni maximale. Autorul volumului de faţă le comentează şi el, într-o succesiune de fapte ajunse nu atît calendaristic, cît mai mult alăturînd extremele, ceea ce măreşte considerabil măsura în care sînt impresionaţi cititorii. E o succesiune, astfel, neliniară, discontinuă şi uşor mozaicată. De aici şi finalul multor capitole care anticipează sfîrşirea din viaţă, prematură şi cu suferinţe grele, a artistului. E o revenire, în reluări, la acest „gong” ultim, respectîndu-se, parcă, arhitectura de catedrală a „rondo”-ului muzical.
În paralel şi la fel de spontan se fac repetate comentarii, critic şi în paralel, asupra unor stări de lucruri, existenţa înainte de război, în deceniile de după şi în zilele noastre. Aprecierile sînt neiertătoare şi vizează relaţiile interumane, etice şi comunitare. Exigenţele autorului, din acest punct de vedere, sînt categorice şi monovalente, chiar în unele probleme al căror contur este mai larg şi de o deschidere interpretativă mai cuprinzătoare. Pendulările între istoria unei familii şi acea a unei populaţii mai extinse, caracterizată prin atribute bine individualizate, au loc pe tot cuprinsul unei scrieri care, prin aceasta, devine tot mai complexă.
În principal, însă, eroul principal al volumului se afirmă mereu, actorul Antal. E ca un portret central, înconjurat din toate părţile de o multitudine de secvenţe geo-istorice zonale. Dar artistul – Ludovic este proiectat realist, la suprema sa valoare, ca un talent aparte, ce a venit – aşa cum apreciază Ion Crânguleanu – pentru „Mioriţa” şi „Cântarea Cântărilor”, pentru Eminescu şi Arghezi. Prin arta sa recitativ-dramatică, vorbirea devine creaţie artistică, iar „necuvîntatul” amorf, diamant. Se poate spune că prin „antalizarea” unui text, acesta se metamorfozează demiurgic, urcînd de la gîndul cotidian, la „frămîntul” interpretării şi, de aici, la „biruinţa supremă a omului asupra beznelor”. Arta lui Antal e o artă a unui alt artistic, aflat într-o ascendenţă tendenţială către sublim, sau, ca să folosim din nou imponderabila sa viziune, „poezia este lumină şi muzică, e învierea vieţii şi moartea morţii”.
De preţuit ritualul „In Memoriam”, pe care fratele genialului nostru interpret l-a desfăşurat, cu dăruire de cult şi cu mîndrie de contemporan, în volumul cu înfiorare de procesiune, încît acest „Credo” să devină, pentru totdeauna: „Ave Ludovico”. Un Ludovic care, în adevăr, rămîne, peste veacurile ce vor urma, un „Aşa cum a fost”.
Aripile creatoare ale actorului, deşi au fost de multe ori tîrîte prin năclăiala glodoasă a unor evenimente absurde, ele au ştiut să se scuture de ţărînă şi să se înalţe, de îndată, către înălţimi, afirmîndu-se suprem înspre perfecţiune, încît, într-un acelaşi timp în care a fost surghiunit, „Poarta Albă” a pătimirii sale să-i fie urmată de o „Albă Poartă” a triumfului său artistic.
de Gheorghe A.M. CIOBANU – text publicat în luna august 2003
Comentarii