Lecţie dură de istorie dată de români la Veneţia

Expoziţia dedicată martirei Maria Cenuşă a fost vernisată de Emanuel Horodniceanu, critic de artă cu origini la Băluşeşti. Prietenul Ziarului de Roman recomandă proiectul artistului, Andu Avasilinei, ca pe un omagiu adus victimelor regimului comunist.

Un prieten al Ziarului de Roman din Veneţia, Emanuel Horodniceanu, ziarist şi critic de artă, cu rădăcini adânci în Băluşeşti – Icuşeşti, a invitat redactorul şef al cotidianului romaşcan la vernisarea unei expoziţii-manifest, care a avut loc joi, 6 februarie, la binecunoscutul Bistrot de Venise, loc istoric de întâlnire a scriitorilor şi plasticienilor din toată lumea. În calitatea de curator, Emanuel Horodniceanu ne-a scris:

„Dragi prieteni, anunţ expoziţia următoare (eveniment) din Bistrot, programată pentru joi, 6.02, începând cu ora 17.30. Andu Avasilinei ne prezintă primul act – Maria Cenuşă – al unui proiect, SOUL Martirul, cu care intenţionează să introducă o bucată de istorie tragică, necunoscută, a ţării sale şi aduce un omagiu victimelor regimului comunist din România. Pictură, istorie, recuperarea identităţii şi demnităţii unui popor, cultura, tradiţiile, religia au strânsă legătură: Andu a început călătoria sa de a aduce lumină în întunericul unui trecut pe care nu-l putem uita şi anula”.

„Începutu sfârşitului”

Jurnalul scris cu lacrimi de martira Maria Cenuşă, „Începutu sfârşitului”, a fost sursa de inspiraţie dramatică a artistului român aflat la studii în Italia, cum şi subiect al cutremurătorului „Memorial al durerii”, film documentar realizat de Lucia Hossu Longin, o istorie aşa cum nu se învaţă la şcoală.

Acţiunile de luptă ale partizanilor bucovineni contra armatei roşii invadatoare au început în martie-aprilie 1944. După 23 august 1944, foştii luptători încep să fie urmăriţi. Oameni din sate întregi fug în munţi şi se opun cu arma în mână la abuzurile „comunismului cu faţă umană”.

„Eu sunt gravidă în luna a patra şi nu mai pot rezista la fugă; mă duc la sora mea în sat, ajung dimineaţa, şi la ora 10 sunt arestată. Mă duce la Rădăuţi; acolo e venită echipa fulger, mă ia la întrebări, unde-i soţul, dar eu foarte hotărâtă, dacă mor şi tot nu spun. Zic: «Păi nu ştiu»; încep şi mă bat de mă usucă, şi eu tot aşa ţin tot timpul, că nu ştiu. După ce a văzut că după atâta bătaie zic numai nu ştiu, m-a băgat într-o cameră cu bărbaţi. Erau douăzeci de bărbaţi şi eu singura femeie între dânşii. Toată ziua mă ţinea sub pază într-un wc, iar noaptea între bărbaţi tot în picioare, nimeni nu se culca; tot venea şi chema la anchetă de trei-patru ori pe noapte, mă duce la anchetă să spun unde e soţul; eu numai nu ştiu, nu ştiu. Până la şapte luni m-au tot bătut; după şapte luni de sarcină, nu m-au bătut, dar îşi băteau joc tare, dar nici n-au scos nimic din gura mea contra soţului meu pe care l-am iubit aşa de mult…”, mărturiseşte Maria Cenuşă în jurnal, adevărat Letopiseţ al suferinţei şi al rezistenţei.

Ea descrie momentul în care Constantin Cenuşă s-a predat pentru ca familia lui să nu mai fie prigonită: „Domnule colonel, uitaţi-vă la munţii ăştia de jur împrejur, câţi copaci au, dar toţi sunt udaţi cu lacrimi de ale mele şi cu sudori; am fost aşa de prigonit că, dacă am luat de la cineva o mână de făină, fiind nemâncat de câteva zile, a trebuit să fug în vârful muntelui să fac foc acolo unde nu era apă. Dezbrăcam cămaşa şi o storceam de sudoare în căldarea de mămăligă şi făceam mămăliga şi o mâncam de multe ori goală.”

Grupul lui Constantin Cenuşă a fost acuzat de crimă de înaltă trădare şi condamnat la muncă silnică pe viaţă.

Constantin Cenuşă a ieşit din închisoare în 1964, dar a fost găsit spânzurat câteva zile după eliberare. Colegii de suferinţă nu credeau că s-a sinucis.

Maria Cenuşă a avut mulţi prieteni: din închisoare, pe Lena Costante şi Harry Brauner, din libertate – pe Gheorghe Zamfir.

Maria a murit pe patul ei, în casa ei, în februarie 1991. Fiul i-a privegheat ultimele clipe.

Pictorul Andu Avasilinei, bursier în Italia, apreciat de Institutul Cultural Român

„Energie, putere, pasiune, stăpânirea pe culoare: acestea sunt forţele motrice ale artei lui Andu Avasilinei. Erotism lui crud-crud, nemilos, privirea asupra omenirii, arată intenţia sa de a reconstitui paginile dureroase uitate din istoria ţării sale, România. Tânărul artist, deşi matur în idei, iubeşte arta de mari dimensiuni, unde se poate ajunge la viziunea sa tragică a existenţei, dar, de asemenea, la participarea sa umană. De ceva timp, el a fost angajat în cadrul proiectului «Anima Martir», în care accentul se pune pe istorie, cu dorinţa de a recupera episoade ale luptei românilor împotriva regimului comunist 1944-1989, un subiect care este propus, în dimensiuni mici, la Bistrot de Venise. După  absolvirea Liceului de Arte Plastice «NicolaeTonitza» şi a Facultăţii de Arte Plastice din Bucureşti, Andu Avasilinei s-a mutat la Veneţia, în 2010, să se specializeze la Academia de Arte Frumoase. El este colaborator al Institutului Cultural Român. Printre expoziţiile sale, Andu Avasilinei a participat la «Caelum Gallery», expoziţie-eveniment în New York, cu grupul «Zece»”, ni-l prezintă curatorul Emanuel Horodniceanu.

Lucrările inspirate de jurnalul Mariei Cenuşă vor fi expuse până în 22 februarie 2014.

Prietenii Ziarului de Roman din Italia

„Scriu în numele tatălui meu, Constantin Horodniceanu, român din Moldova (un românaş), sosit în Italia în 1945, unde, la Milano, a terminat Facultatea de Jurisprudenţa (Drept). Studiile universitare le-a început la Iaşi şi la Bucureşti. În 1951 s-a căsătorit la Veneţia cu o italiană şi a avut trei copii. Eu sunt cel mai mare. Sunt ziarist şi am lucrat mult timp la o televisione particulară, în plus sunt critic de artă. În Romania am venit de două ori: în 1976, pentru un curs universitar de vară, timp de o lună, la Braşov, şi în 1997, cu tatăl şi soţia mea. Timp de 30 de ani, tatăl meu a lucrat ca director în sectorul de formare profesională.

Constantin e foarte bătrân (născut în 1919) şi actualmente invalid, dar foarte des îşi aduce aminte de tinereţea petrecută în România. Astăzi este ultimul rămas din cei nouă fraţi Horodniceanu. Tatăl meu e născut la Băluşeşti, un sat din apropiere de Roman. Tatăl său, Iacob Horodniceanu, ca şi restul fraţilor săi, era morar. A început să lucreze la un patron, după care a decis să construiască la Băluşeşti moara sa de apă, urmând să o transforme într-o moară cu motor. Împreună cu Biserica, moara din Băluşeşti era un punct de referinţă pentru toţi locuitorii satului. După Primul Război Mondial, cu ajutorul soţiei, Ecaterina Niţulescu, a realizat alte mori, una la Ion Creangă (de-a lungul Siretului) şi cealaltă în localitatea Izvor.

După al Doilea Razboi Mondial, după venirea noului regim, morile au fost confiscate şi au devenit proprietatea statului.

Astăzi, moara din Băluşeşti nu mai există. Trecerea timpului şi oamenii au eliminat prezenţa fizică, dar nu memoria unei mari civilizaţii ţărăneşti. În casa veche locuieşte acum familia unei rude.

Marea dorinţă a tatălui meu este ca acel sat să devină un loc memorabil şi un centru unde morari de ieri şi de azi – din Moldova, dar nu numai – să se întâlnească.

Dorinţa lui Constantin este ca din o mică bucată de pământ din spatele casei familiei să fie realizată o grădină cu pomi şi flori şi o troiţă în amintirea lui Iacob şi a Ecaterinei şi a tuturor morarilor din Moldova şi Bucovina. Ceea ce e mai drag inimii lui e să se constituie o asociaţie a morarilor care să mărturisească prin prezenţa ei istoria muncii poporului român. Visul tatălui meu ar fi ca această asociaţie să poată face din Băluşeşti un punct de referinţă, un loc de întâlnire şi poate, anual, o sărbătoare a morarilor.

Tatăl meu se adreasează ziarului dumneavoastră, un ziar din Roman, oraşul unde el a trăit şi a studiat, pentru că poate fi un promotor al acestei idei”, ne scrie, din Veneţia, Emanuel Horodniceanu

Veneţia, ocupată de artişti români

Bistrot de Venise, situat foarte aproape de Piaţa San Marco, oferă o întâlnire memorabilă cu meniurile medievale şi renascentiste, dar şi una de neuitat cu artele. Restaurantul conjugă bucătăria cu actul cultural, aici fiind organizate audiţii, recitaluri de poezie şi expoziţii de pictură.

Prezenţele româneşti au şi girul Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia (IRCCU) Veneţia. Aici şi-au citit poeziile Nina Cassian, Ileana Mălăncioiu, Mircea Dinescu, fiind anunţat, pe 20 martie, recitalul lui Matei Vişniec. La „Bistrot de Venise”, curatorul expoziţiilor de artă – pentru că pereţii restaurantului sunt adevărate simeze pentru tablouri – este un critic de artă veneţian, dar cu origini româneşti: Emanuel Horodniceanu.