Infernul din închisorile comuniste, trăit de un romaşcan

Alecu Mazăre a petrecut aproape şase ani în temniţe comuniste şi în colonii de muncă.

Alecu Mazăre, în vârstă de 74 de ani, este unul dintre cei 25 de deţinuţi politici romaşcani care mai pot povesti despre ororile închisorilor şi coloniile de muncă forţată. Deprins de mic cu munca şi cu necazurile, Alecu Mazăre s-a angajat, la 18 ani, într-o fabrică din Deva care producea utilaj minier. Vremurile erau, îşi aminteşte bătrânul, foarte grele. Toată lumea din fabrică vorbea în şoaptă despre viaţa grea la care regimul comunist al lui Gheorghe Gheorghiu Dej, aflat atunci la putere, îi condamna să trăiască.

„Pâinea pe cartelă şi raţionalizarea alimentelor erau discuţii pe buzele tuturor. Eram tânăr, entuziast şi-mi spuneam adeseori părerea despre tot ce se întâmpla în ţară”, spune bătrânul.

Nu a bănuit că tot ce discuta, ca între amici, s-ar putea întoarce, ca un bumerang, împotriva lui.

„M-au luat la Securitate, m-au interogat, m-au bătut. Unul cu ochelari de tablă, care ştia bine să mânuiască foarte bine bastonul, vroia să recunosc că am vorbit cu X, cu Y. Nu eram singurul din fabrică turnat la Securitate pentru că port discuţii duşmănoase la adresa regimului. Am fost judecaţi de Tribunalul Militar din Sibiu, o instanţă care era formată tot din oamenii Securităţii”, spune Alecu Mazăre.

Cu sentinţa legată de gât, tânărul Alecu, considerat „duşman al poporului”, a pornit într-o „călătorie” cu final necunoscut.

Chinurile din temniţe şi coloniile de muncă

Până să ajungă la închisoarea din Gherla, Alecu Mazăre a stat o lună la Jilava, un penitenciar de tranzit.

„La Jilava, nu am realizat foarte bine ce însemnă viaţa din temniţă, dar închisoarea de la Gherla, unde am stat din decembrie ’57 până în mai ’59, m-a marcat. Eram 80 de oameni într-o cameră care avea un geam de 30 de centimetri pătraţi. Din cauza respiraţiei atâtor persoane, pereţii încăperii erau umezi. Primeam o zoaie de mâncare şi 100 de grame de pâine la două zile. Eram nevoiţi să ne facem necesităţile în nişte butoaie, pentru că nu erau toalete. Poate vârsta şi faptul că am crescut la ţară m-au ajutat să nu mă îmbolnăvesc”, povesteşte bătrânul.

Următoarea destinaţie, după Gherla, a fost colonia de muncă de la Periprava, din Delta Dunării.

„La Periprava am stat din luna mai până în septembrie ’59. În această colonie de muncă au fost aduşi 1.200 de deţinuţi de la Gherla. După atâta timp petrecut în detenţie, contactul cu soarele care ardea puternic şi cu vântul din Deltă au avut efecte asupra sănătăţii multora dintre deţinuţi. În colonia de la Periprava aveam să-l cunosc pe marele istoric Alexandru Zub, un om de la care oricine a intrat în contact a avut ce învăţa. La Periprava aveam misiunea de a prăşi porumbul care era cât două degete, crescut prin stuful până la genunchi”, spune fostul deţinut politic.

De la Periprava, deţinuţii au fost mutaţi la Salcia, lagăr amenajat pe malul Dunării, într-un teritoriu aproape nelocuit din Insula Mare a Brăilei.

„La Salcia am stat până în ianuarie ’60. Salcia era un cătun cu zece case, în care erau numai femei. Avea un IAS, în mijlocul căruia era o clădire de cărămidă, în care am fost «cazaţi». Locul era izolat. Aprovizionarea se făcea pe apă. Lucram la înălţarea unui dig la Dunăre. Digul trebuia să fie de 4-7 metri înălţime. Fiecare avea normă. Să sape şi să care pământ pentru dig. Dacă nu-şi îndeplinea norma, nu primea mâncare, în schimb era «recompensat» cu o bătaie zdravănă. Mulţi romaşcani şi-au găsit sfârşitul la Salcia”, povesteşte Alecu Mazăre.

76 de lei, prețul celor şase ani de detenţie politică

80 dintre deţinuţii de la Salcia, care aveau cunoştinţe tehnice sau erau buni meseriaşi, au fost duşi la Aiud, într-o fabrică metalurgică.

„Trei ani am lucrat la Aiud, la matriţerie. Aveam să descopăr că în fabrică lucrau cot la cot deţinuţi politici şi civili. Condiţiile de muncă erau bune. Lucram zece ore pe zi, iar duminica eram liber”, spune fostul deţinut politic. După aproape şase ani de detenţie, Alecu Mazăre a fost eliberat, în ’63. Pentru anii pe care i-a petrecut în închisori şi în colonii de muncă a fost răsplătit atunci cu 76 de lei. „Cu banii aceştia, mi-am luat biletul de tren să ajung acasă”, spune bătrânul.

Pe perioada detenţiei, Alecu nu a putut scrie nicio scrisoare acasă.

„Mi s-a părut că stătusem o veşnicie în detenţie. Pe bunicii mei, de care eram foarte legat, nu i-am mai găsit în viaţă”, spune bătrânul.

Eliberarea nu i-a adus şi integrarea socială mult aşteptată.

„Am plecat din Aiud pe 14 ianuarie ’63. Până în septembrie, nu am reuşit să mă angajez nicăieri, cu toată experienţa căpătată în fabrica de la Aiud. Printr-o cunoştinţă, am reuşit să mă angajez în Roman, la Prefabricate. Am lucrat până în ’76 şi am reuşit să mă ridic profesional, de la muncitor la şef de echipă. 20 de ani, din ’77 până în ’97, când am ieşit la pensie, am lucrat la Tricotaje”, spune bătrânul.

Alecu Mazăre a făcut, după 1990, o vizită la închisorile în care şi-a petrecut cei mai frumoşi ani din viaţă.

„Tânăra generaţie trebui să ştie ce s-a întâmplat în perioada comunistă şi chinurile prin care au trecut oameni nevinovaţi”, a spus bătrânul, preşedinte al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din Roman.