Mi-e greu să scriu acest material început de „ceva” vreme. Mi-e greu, pentru că știu ce gândește majoritatea… Și-atunci voi stârni prea multe polemici. Dar, până la urmă, belicoșii sar pe mine la grămadă, fără niciun motiv, când mă aștept cel mai puțin. Nu-mi mai este frică, fiecare om are dreptul la opinie – fie aceasta și complet idioată –, așa că merg mai departe. Mă ierți sau nu, este treaba ta. Nu scriu în ciuda nimănui, scriu pentru binele celor care caută răspunsuri la fel de fel de întrebări.
Ce vei citi mai jos, este fructul unui e-mail (primit în privat acum mulți ani), trimis de o femeie folosită, umilită, trântită la pământ și călcată în picioare de frați și surori. Drame familiale foarte familiare, din nefericire. Sper să nu te regăsești în aceste rânduri.
Drag cititor care ai frați și surori, tu ce faci pentru frații tăi? Dar, mai ales, ce fac frații tăi (și/sau surorile tale) pentru tine?
Și dacă nu fac nimic pentru tine, ce ai vrea ori ce te-ai aștepta ca ei și ele să facă?
Fii cinstit. Cu tine.
Uite, încep eu.
Când am venit pe lumea asta, arătând ca o broască – batracian ar zice sora mea, Săndica –, aproape toți frații și surorile mele erau „mari”. Două dintre cele șase surori pe care le am, Maricica și Ana, erau măritate și la casele lor. Cea mai mare (Maricica) avea deja o fetiță și-un băiat. A doua născută (Ana) avea și ea un băiețel de câteva luni. Practic, mama și surorile mele au fost însărcinate în același timp (de două ori – și după ce m-am născut eu). Ai înțeles bine (nu că ar fi chiar ieșit din comun, era normal pe vremea comuniștilor), fratele meu mai mic și eu, avem nepoți și nepoate mai în vârstă ca noi.
Fain. Nu?
Depinde.
Deoarece veneau în vizită, chiar dacă nu foarte des – de sărbători mai mult –, am simțit că am copilărit împreună. Pentru mine ei au fost frații și surorile mele, nu mamele lor.
Încă de la o vârstă fragedă, am fost o creatură independentă. E drept că nu mă pieptănam și nu eram prietenă cu ordinea și eleganța, dar n-am cerut niciodată ajutorul nimănui. Am învățat de mică – prin metoda observației (ehehe, ce metodă abstractă…) și prin metoda studiului solitar (altă metodă curioasă) – să fac mâncare, să mă ocup de animale și păsări, să-mi fac temele, să mă trezesc singură… Am fost un copil responsabil și cu un simț al datoriei deosebit de înalt. Dacă părinții, frații și surorile (dar nu numai) aveau nevoie de ceva, săream în ajutor fără să mă gândesc.
Regula inventată de mine (cred – așa zic) și respectată cu sfințenie a fost și este: „Nu lăsa pe alții ce poți face tu.” Ai recunoscut, desigur, că inspirația vine de la faimosul proverb: „Nu lăsa pe mâine ce poți face azi.”
Treburile la țară, în Epoca de Aur, dar și-n ziua de azi, bineînțeles, nu se făceau și nu se fac singure. Și dacă ăla nu face, ălalalt nu are timp, celălalt merge la gagici etc., unul trebuie să se ofere voluntar. Și voluntară am fost mereu. Din oficiu (altfel nu se pune). Dacă surorile mele măritate aveau nevoie de o mână de ajutor la câmp, eram prezentă – indiferent de vreme și de tovarășii de sapă, seceră, hârleț; dacă aveau nevoie de o dădacă, eram la datorie; dacă aveau nevoie de cineva care să ajute la culesul viei, eu nu lipseam.
Băi, fără falsă modestie, am fost un copil și o soră model. Zic eu.
După cum știi (ori nu – sâc) mi-s muiere bătrână. Bine, hai, celibatară. Nu-s măritată, bre! Asta vreau să zic. Off, off, off, ce bucurie! Am locuit singură (aproape) toată viața mea și-am învățat să mă ocup de toate. Când se strica ceva, reparam – de era posibil. Dacă trebuia să mut o mobilă, o mutam singură. Indiferent cât de mare și grea era. Da. Nu m-am dus la vecini, n-am ieșit pe stradă să cer ajutorul nimănui. Am învățat (și de pe internet) să zidesc, să încarc pereți, să cuplez aparaturi varie etc., etc., etc. Un nepot de-ai mei m-a ajutat la montatul unui dulap odată. Și anul ăsta, un vecin m-a ajutat să montez o mașină de spălat. Plus, cumnata mea la câteva piese de mobilier. Aha, uitam, și fratele meu m-a ajutat la montatul unei motocoase anul ăsta. O motocoasă care n-a pornit. Ticăloasa!!! Și-a trebuit s-o demontăm și… Mare porcărie! Mare de tot. Dar, hai să n-o mai lungesc aiurea.
Ce vreau să spun este că, în „viața vieților mele” (ce expresie isteață!), o singură dată am cerut ajutorul fraților mei. Pentru mine, mă refer. O dată și a fost prea mult.
Și asta nu pentru că nu aș fi avut nevoie de sprijin, am avut și eu perioade destul de sumbre (ba chiar complet negre), probleme de sănătate, dificultăți financiare etc. ca toată lumea. Dar m-am descurcat singură. Am căzut, m-am ridicat. O dată, de două ori și așa mai departe. Că existența fiecăruia este plină de obstacole. Fir-ar ele să fie! Faci doi pași, pac, la pământ! Belit tot. Sânge pe coate, genunchi… nasul rupt. Dar te ștergi frumos și sus! De la capăt.
Niciodată, dar absolut niciodată (după prima dată) nu m-am gândit să le spun fraților și surorilor că mă găsesc în anevoință și o mână de ajutor mi-ar prinde bine.
Sincer, indiferent de problemele cu care m-am confruntat, nici nu mi-a trecut prin minte vreodată să apelez la familia mea.
De ce?
Pentru că știam și știu cât de greu le-a fost și le este tuturor. Frații și surorile mele aveau și au familiile lor, pe care și le-au ales. Greu de înțeles ce vreau să zic, sunt sigură. Mai încerc o dată.
De mică am considerat că frații nu au nicio datorie sau, mai ales, nicio obligație unii față de ceilalți. Dacă unul te ajută, tu-l ajuți înapoi cumva. Nu?! Ajutor reciproc. Independent de ceea ce ne leagă (emoțional și sentimental) față de alții, muritorii de rând nu trăiesc cu aer și puțini muncesc doar pentru glorie.
Nu zic să nu ajuți, ba chiar te îndemn s-o faci. Din toată inima. Ar fi minunat dacă frații s-ar ajuta între ei – financiar și fizic – în momente tragice. Însă asta numai dacă au posibilitatea și voința.
Sprijinul moral nu are preț, dar se oferă și mai ușor. Nu trebuie să muncești sau să faci eforturi fizice deosebite, ci (doar) să te sacrifici. Să-ți jertfești liniștea și pacea interioară. Dar asta-i altă mâncare de pește. Pește cu carne. Sau nu, că suntem în post. Pardon, vegani.
Și dacă frații au rolul de a ajuta, de câte ori suntem obligați moral să facem asta, să zicem? Când avem dreptul să spunem „stop”?
De câte ori trebuie să ajutăm un frate – (poate) același – ca să putem spune fără mustrări de conștiință: „Mi-am făcut datoria. Mai mult nu mai pot. Nu-mi curg banii din buzunare. Nu mai sunt în stare să am 3 servicii ca să continui să ajut.”
Vreau să zic, dacă un frate se găsește mereu în impas – dacă nu-i una, e alta și dacă nu-i alta, e altceva –, când putem să sistăm ocrotirea acestui frate, fără să fim penalizați de… Dumnezeu? Că de oameni vom fi disprețuiți și osândiți la moarte… uciși cu pietre, linșați la drumul mare, în mod particular de acei pe care i-am ajutat cel mai mult.
În care moment putem spune: „Frate, frate, dar brânza-i cu bani.” și „De viața mea cine se cată?”
Dacă unul vrea și poate să ajute, e super, nu zic nu. Dacă are de unde… are cum… . Dar să pretindem ajutor de la frați (sau de la familie) când aceștia-s vai de capul lor, zic că-i infamie.
Și chiar dacă nu-s vai de capul lor, de ce să credem noi că frații au datoria să muncească pentru noi? Oare frații nu au viața lor? Planuri? Copii de îngrijit? Poate vor să meargă în vacanță. Poate vor să-și ia mașină nouă, un televizor… .
Și mai mult, unii nu numai că pretind ca frații să-i ajute ori de câte ori au nevoie, dar, în momentul în care frații spun că n-au cum sau nu mai pot ajuta, aceștia se simt lezați de moarte și-ncep să-i urască (și să-i ponegrească etc.) pe cei care i-au ajutat cândva, cumva, dar niciodată n-a fost de-ajuns sau destul de bine.
Și uite așa păcatele capitale se țin lanț: invidia, ura, mânia… „Am nevoie, trebuie să mă ajuți!! Ce fel de frate ești tu?!”
De ce să pretindem noi ca oamenii să renunțe la stilul lor de viață sau să-și sacrifice viitorul pentru că ne este nouă greu?
Oare nu toți oamenii ar trebui să se îngrijească de viețile lor?
Dacă unii sunt constrânși să se ocupe mereu de alții, de viitorul acestora cine se interesează? Că nimănui nu-i cad avuțiile din cer. Bine, nu toți avem norocul ăsta.
În unele cazuri (foarte multe, prea multe), „Cum îți așterni, așa dormi.” În altele, „Nu te-ntinde mai mult decât ți-e plapuma.”
Întrebarea nu este ce fel de frați suntem noi cei care nu ne ajutăm între noi, întrebarea este ce fel de frați sunt ceilalți? Ceilalți sau noi care-i invidiem pe copiii părinților noștri. Ăștia care gândim că problemele fraților de sânge sunt nimic pe lângă ale noastre. Ăștia care am da orice și ne rugăm cu ardoare ca greutățile noastre să fie transferate pe spatele altora – că ei merită să sufere, să fie bolnavi, nefericiți, dar noi nu.
Cel care poate și nu ajută va răspunde pentru atitudinea lui. Așa cum va răspunde și cel care crede că are dreptul să fie susținut la orice pas, ignorând poverile celor din jur.
Crucile nu se dau, crucile se iau. Crucea personală trebuie dusă cu demnitate, nu pusă forțat pe umerii altora.
Singura datorie pe care au toți frații din univers este îngrijirea părinților bătrâni și, mai ales, bolnavi – a celor vulnerabili care nu se pot mai ocupa de ei înșiși –, în cazul în care aceștia au o pensie de mizerie, sau, și mai rău, niciun fel de venit.
Copiii care au crescut împreună sub îndrumarea celor care le-au dat viață (sau i-au adoptat) ar trebui să facă tot posibilul să stea uniți – indiferent de sentimentele pe care le au unii față de ceilalți –, să se respecte unii pe alții, să aibă considerație față de problemele altora și să împartă frățește datoria de a se îngriji de părinții neputincioși.
Dar și aceasta este o datorie morală, nu o datorie legală. Încă.
Frații n-au nicio altă datorie unii față de alții doar pentru că s-au născut din aceeași părinți și au același sânge (sau nu). Este la latitudinea fiecăruia dacă să ajute, indiferent de cât de avut și sănătos este.
Am scris.
Tu ce ai de spus pe tema asta?
Credit fotografie: Pixabay
Comentarii