De la o Vatra Satului, la Satul fără Vatră

Un nou popas, cu amintiri şi cu trăiri evocative, mereu făcut de oamenii unei etape, spre a se reîntâlni cu istoria aceloraşi oameni, de la o Arcadie antică şi până în perioada contemporană, profund marcată de humuleşteanul Creangă. La prima vedere, ar părea că e o năzuinţă universală, comună tuturora, de a se reîntâlni, pe viu sau prin amintire, cu acel „ieri”, acum sanctificat. Mai în profund e mult mai mult. Universul e veşnic, într-o continuă şi ireversibilă devenire care, deşi duce la complexizarea şi puterea sa de a răspunde reactiv la orice, cu toate acestea, acest Infinit se şi opune devenirii. „Dar unde sunt zăpezile de an”, scria Villon, deşi acestea par a fi mereu la fel. Se pare că mişcarea de acum a Lumii succede după o străveche şi îndelungată perioadă de repaos, firească şi superioară pentru existenţa cosmică. De aici presupunerea că devenirea Lumii ar fi întâmplătoare, accidentală, străină de esenţa infinitului.

De aici regretul după trecut, nostalgia pentru odinioară, readucerea lângă noi, la nivel uman, a Amintirilor. Iar volumul de Evocări şi Reflecţii al autorului Petru Chirică – „Amintiri” – se însumează acestui fenomen universal. Setea după un infinit, lipsit de orice schimbare. Și tot de aici valoarea şi permanenţa acestei formule creatoare în Cultura omenirii.

Numai că legiunea de acum a Universului se bazează pe o mişcare continuă, pe o trecere, din clipă în clipă, de la „astfel”, la „altfel”. Primul, regretat, al doilea, trăit. Dar şi trecutul are componente din ofensiva lui „altfel”, şi pe atunci, ca şi acum, deloc dorite. Lectura Evocărilor de mai sus e însoţită de această stare.

„Amintirile” sale se constituie şi ca un omagiu adus patriarhalului „Sat românesc”, fiind, pentru autor, şi „locul său natal”. Se şi pleacă de la un sumar „plan director”, cuprinzând în el vreo douăzecişicinci de popasuri „de neuitat”. În prima parte – de noi considerată ca parte -, autorul apelează la o amplasare istorico-documentară a locurilor natale, redând, apoi şi sociologic, şi lirico-epic, „Viaţa la ţară”, într-o formulă proprie, când memorialistic, când autobiografic, mai mult „pe viu” şi nu printr-o viziune algoritm – literaturizantă, ca la Zamfirescu, Rebreanu sau Reymont. Un „eu” şi-un „ieri”, ca „de la om la om”. Un criticism ponderat, pornit din „of”-ul unei vieţi zbuciumate.

În a doua porţiune a „Amintirilor”, autorul evocă baricadist perioada postbelică, potrivnică clasei ţărăneşti, neconcordantă cu modelul gospodarului român de odinioară. Se pare că Țăranul, în istoria omenirii, se constituie ca o medie statornică, un loc geometric între două extreme absolutizante: „sângele auriu” al burghezului, acaparator de bogăţie, şi „sângele albastru” al aristocratului, posesor de putere şi inaccesibilitate. Și dacă Țăranul, ca medie, dispare, ce se va alege, în viitor, cu Specia noastră? Indirect, populara, dar şi profunda scriere a „bunicului” nostru muşatin, atrage, îndeajuns şi indirect, atenţia, asupra acestui prvizibil fenomen al lui „mâine”.

Ca o suită, coperta, dar unitar – conţinutul, prin acele aduceri aminte, lipsite de suport politic, care conving, repetat, că istoria umanităţii ar trebui să reconsidere utilizarea acestei noţiuni, o omenire care, în ultimele secole, mai ales, şi-a metamorfozat şi actualizat o multitudine de concepte, din seria: „Ce-i de făcut, oameni buni, de mâine încolo?”

O carte care vine printre noi, acum, când, după ani şi decenii de istorie, atâţia ne ignoră, că nu am fi aici decât pe fugă. Ea vine şi le spune că şi noi, asemeni ca toate neamurile lumii, suntem cu rădăcini adând înfipte în pământ, stejari vânjoşi şi oameni iscusiţi, strânşi toţi în mici „imperii”, ce îs numite „Sate”.

Articol scris de Gheorghe A.M. CIOBANU