Home

Dan Moisii, un pilon al handbalului romașcan pus pe șotii

Dan Moisii (foto), actualul antrenor secund la HCM Roman, și-a început cariera sportivă în atletism, fiind și campion național la juniori II. A jucat handbal de performanță în diviziile A și B și a fost membru fondator al echipei HCM Roman cu care a promovat în Liga Națională în 2004, ca antrenor secund. A fost coleg de armată, în regimentul „Tudor Vladimirescu”, cu Aurel Bledeanu, Dudu Georgescu și Vasile Iordache. Mereu pus pe șotii, a ocupat locul al treilea în topul zilelor de arest în armată. S-a lasăt de arbitraj după ce a „încasat-o” la Buzău. Pedagog, dușman al metodelor cazone sau dictatoriale, a format sportivi de lotul național după o rețetă proprie, condimentată cu glume, farse și bună dispoziție.

 

Dan Gheorghe Moisii s-a născut în 27 septembrie 1950, la Horia (Roman), în aceeași zi cu foștii arbitri de fotbal Adrian Porumboiu și Ion Crăciunescu.
Înainte de a trece la handbal, a făcut patru ani de atletism, la care a renunțat în 1965, imediat după cucerirea titlului de campion național la juniori II cu ștafeta 4 x 100 metri a Școlii Sportive Roman, din care mai făceau parte Constantin Nemeș, Dan Bucur și Doru Botez, iar antrenor era Constantinescu Nehoi.

Jucător la Știința Bacău, în cantonament la Sinaia - 1973

Jucător la Știința Bacău, în cantonament la Sinaia – 1973

În clasa a IX-a a început să practice handbalul la Liceul 2 – „Roman Vodă” ,cu profesorul Aurel Bacruban. După absolvirea liceului, secția matematică – fizică, a urmat cursurile Facultății de Educație Fizică și Sport din Bacău, perioadă în care a jucat handbal, în Divizia B, la Victoria Bacău.
A trecut, apoi, la Știința Bacău, cu care a promovat în Divizia A în 1975.
Din 1976 s-a transferat la Moldosin Vaslui, unde a jucat pînă în 1978.
Din 1976 este profesor de sport la Școala Sportivă de pe lîngă Liceul „Roman-Vodă”, actualul Liceu cu Program Sportiv (LPS). Ca antrenor, la început a avut grupe de fete, printre sportivele promovate de domnia sa în Liga Națională numărîndu-se și Celestina Farcaș, la Petrolul Ploiești – 1978.
Ulterior, a antrenat și echipe de băieți ale LPS Roman, cu care a ajuns la turnee finale naționale. Cîțiva dintre elevii săi, Liviu Ianoș – medaliat cu bronz la Campionatul Mondial, Silviu Panait, Ciprian Moisă, Bogdan Tertelici, Bogdan Pralea, au făcut performanță la loturile naționale de seniori, tineret și juniori.

În 1997, cînd s-a căzut de acord să se formeze o echipă feminină a Romanului de ligă națională, a fost cooptat de antrenorul Ioan Holban în conducerea tehnică a echipei care a promovat în primul eșalon în 2004. A rămas, în continuare, este antrenor secund la HCM Roman, echipă la a cărei cîrmă au urmat Liviu Paraschiv, Alexandrina Soare și actualul, Corneliu Bădulescu. În toată perioada amintită a activat și la LPS Roman, la Catedra de Pregătire sportivă și teoretică.

 

Maestru în arta imitării, a provocat eliminarea antrenorului nemțean la Daciadă

 

Al patrulea din dreapta (sus) în echipa Liceului "Roman Vodă" pregătită de Aurel Bacruban - 1968

Al patrulea din dreapta (sus) în echipa Liceului „Roman Vodă” pregătită de Aurel Bacruban – 1968

În 1988, lotul de handbal, junioare II, al județului Neamț s-a calificat în faza finală națională a Daciadei, de la Buzău. Dan Moisii era delegatul echipei. „Antrenori erau Ovidiu Țoc și Ioan Ungureanu, specialiști, cu rezultate foarte bune și care au descoperit și format multe jucătoare de lot național. La meciul cu Constanța, al cărei antrenor era Lucian Rîșniță, decisiv pentru medalie, au fost destule faze încleștate. Regretatul Ovidiu Țoc era un tip exploziv, avînd dese izbucniri la adresa jucătoarelor sau a arbitrilor. Eu stăteam în spatele lui și, văzînd că fetele jucau slab, i-am imitat vocea, strigînd către unul dintre arbitri: «Ce faci? Unde ai văzut fault?». Fără să stea pe gînduri, «fluierașul» i-a dat cartonaș galben lui Țoc. Acesta nu se dumerise încă despre ce era vorba, cînd am intervenit, din nou: «Bă’, furați ca la drumul mare!». În van a încercat Țoc să-i convingă pe arbitri că nu el strigase. Nu-l credeau nici cei de pe banca Romanului. Țoc a primit cartonașul roșu. Doi ani mai tîrziu, cu echipa de juniori I a LPS Roman, ocupanta locului I în grupă, jucam cu LPS Brăila, a treia clasată. La faza asta n-am mai fost eu în rolul principal, ci tatăl unui jucător, care era și sponsorul echipei. Samson se lua mereu de arbitri și, la un moment dat, unul s-a săturat și a venit să-i dea roșu, crezînd că-i antrenor. Samson i-a dat arbitrului o carte de vizită. Aveam să văd și altfel astfel de faze, în perioada, scurtă, cînd și eu am fost arbitru. După un meci, la Buzău, am fost bătut și atunci s-a încheiat cu arbitrajul„, rîde înfundat Moisii.

 

I-au copt-o și elevii, apoi și-a luat revanșa cîștigînd un pariu

 

Promovare în Liga Națională cu HCM Roman, secund al lui Ioan Holban - 2004

Promovare în Liga Națională cu HCM Roman, secund al lui Ioan Holban – 2004

În cantonamente, cum a fost și cel de la Oglinzi, Moisii ținea foarte mult să se respecte ora de culcare. Sportivii trebuiau să fie în pat la ora 22, antrenorul la ora 22.20 și ambele părți trebuiau să se conformeze. Sportivilor nu le cădeau deloc bine pedepsele pe care inventivitatea antrenorului le ridica la un nivel care îi lua mereu prin surprindere, neplăcută, bineînțeles. „Într-o seară am întîrziat eu. Am ajuns în cameră aproape de ora 23. Era generația lui Liviu Ianoș și Marin Gorgos. M-am strecurat în cameră încercînd să fac cît mai puțin zgomot și să nu fiu dibuit. De unde? M-am chinuit vreo cinci minute să mă îmbrac cu pijamaua pînă mi-am dat seama că mi-o cususeră. M-am așezat în pat și m-am prăvălit cu zgomot, reușind totuși să aud, prin pereți, hohotele de rîs. Îmi desfăcuseră șuruburile patului. Am înghițit-o și m-am culcat cum am putut. Dimineață m-am trezit greu. Radu Vieru știa să cînte la chitară. Prin ușă, l-am auzit cîntînd: «Deșteaptă-te, Dane, și vezi-ți fiii, că au început un antrenament!». O revanșă neașteptată a venit în cantonamentul de la Slănic Moldova, acolo unde vestitele 300 de trepte constituiau locul predilect de pregătire al majorității tehnicienilor. Sportivii trebuiau să urce scările într-un anumit timp, decis de antrenor. Le-am zis că au de făcut două ture de trepte. Au strîmbat din nas și mi-au propus: «Dacă faceți măcar o tură, noi promitem că facem opt». Am acceptat și am făcut două. Acum, ei trebuiau să facă 16, dar n-au reușit decît 12 și s-au prăbușit, epuizați. I-am auzit apoi comentînd între ei: «Ce ți-a trebuit, măi, să ne bagi și pe noi? Ți-am spus că umflatul urcă? Uite ce ne-ai făcut!». Sportul de performanță nu se face doar cu muncă brută. Metodele cazone, dictatoriale, nu dau rezultatele bune, dorite. Mă mîndresc acum cu foști elevi de ai mei care au ajuns oameni cu stare, recunoscuți, în diferite colțuri ale lumii. Liviu Ianoș este în Germania, la Freiburg, Marius Șerban este inginer în SUA, Florin Tuluc este conferențiar doctor la Facultatea de Farmacie din Montreal, Silviu Panait este directorul unei firme româno-olandeze, Ciprian Moisă activează în Spania, Bogdan Tertelici este la Fenerbahce, iar Bogdan Pralea, portar în lotul național și acum, este în Israel. Cu cît ești mai aproape de copii, cu cît le găsești punctele sensibile, cu atît este mai bine„, sfătuiește Dan Moisii.

 

Praștia pe tobă și loc pe podium în topul arestărilor în Regimentul „Tudor Vladimirescu”

 

Șef al Catedrei de handbal a LPS Roman, între directorul Constantin Enea și Petrică Sandu, șeful Catedrei de fotbal - 1990

Șef al Catedrei de handbal a LPS Roman, între directorul Constantin Enea și Petrică Sandu, șeful Catedrei de fotbal – 1990

Dacă pe vremea cît a fost jucător la Știința Bacău, Dan Moisii a avut colegi handbaliști mari precum Tase, Odaie, Deacu, Nicolae Voinea, Costel Petrea, Alexandru Mengoni, Eftene Alexandru, Ion Nicolae, în armată, făcută în București la Regimentul „Tudor Vladimirescu”, a fost camarad cu nume cunoscute din fotbalul românesc: Aurică Beldeanu, Dudu Georgescu, Vasile Iordache, Adalbert Kassai. Stagiul militar trebuia să fie de un an și patru luni, însă, din cauza inundațiilor din 1970, acesta a fost prelungit cu încă cinci luni. Imaginați-vă ce fericire pe capul soldaților! Dan Moisii a găsit, însă, metoda de a-și face traiul cazon suportabil, de a-l colora pe măsura ideilor libertine de care nu ducea deloc lipsă și de a mai rări privațiunile prin inițiative proprii. Una din isprăvile domniei sale a rămas în istoria cazărmii bucureștene și s-a transmis din generație în generație, devenind legendă. La apelul de dimineață, regimentul se adunase pe platoul unității unde ofițerul de serviciu trebuia să dea raportul generalului, după care plutonul muzical intona marșul pentru defilare.

Trompetistul a dat semnalul de atenționare premergător raportului, moment în care eu am tras cu praștia în tobă și imediat alămurile au început intonarea marșului pentru defilare. Soldații s-au distrat, comandanții, nu. Au urmat interviurile luate de ofițerul de la contrainformații, am primit zece zile de arest și m-am ales cu privarea de bilet de voie timp de două luni. Plăcerile costă. Am adunat 78 de zile de arest, cu care am ocupat locul al treilea «în domeniu». Pe locul I a fost, detașat și imbatabil, unul din Constanța, un turc, Mandir Pelah, care n-a apucat să stea în afara arestului decît în învoire. Pe al doilea fost un nepot de arhiepiscop. Alte zece zile de arest le-am luat cînd am fugit din unitate fără bilet de voie împreună cu sergentul meu, Liviu Gugleș, antrenor la LPS Vaslui și în liga a doua. La întoarcere am sărit gardul elegant, în brațele ofițerului de la contrainformații, Geangu. Nu-mi pare rău„, dezvăluie Moisii.

 

„Tata m-a învățat să fiu sincer și cinstit”

 

Cu echipa de juniori I, calificată la turneul final, la Slănic Moldova - 1980

Cu echipa de juniori I, calificată la turneul final, la Slănic Moldova – 1980

Dan Moisii este căsătorit cu Felicia, fostă Ștefănescu, fostă jucătoare la Știința Bacău, ridicătoare principală în echipa de volei, cu două convocări la lotul național de tineret, acum profesor de sport la „Roman-Vodă”. Are o fiică, Oana, căsătorită Onu, medic. Ginerele, Bogdan, este avocat. Este și un bunic fericit, cu doi nepoți, Maria Bogdana, de patru ani jumătate, și Gabriel Tudor, de nouă luni, despre care spune că este leit bunicul. Tatăl, Gheorghe, și-ar fi dorit să-i urmeze în carieră, însă Dan Moisii a ales sportul: „Tata era profesor de matematică, la fel și unchiul, Aurel Panaite. Duminica era o corvoadă pentru mine. De la ora 9 la 11 rezolvam probleme cu tata, apoi mă lua unchiul în primire. Eram cobaiul lor și, pînă în clasa a zecea, am fost printre cei buni din clasă la matematică. Apoi am slăbit ritmul și, cînd am absolvit liceul, am ales educația fizică. Între mine și tata era un contrast puternic în ce privește ordinea și rigurozitatea. Nu ieșea din casă pînă nu era pus la punct cu ținuta. Era pedant, se dichisea jumătate de oră. Mie îmi trebuia cam același timp să-mi caut îmbrăcămintea și încălțămintea, lăsate mereu în alte locuri. Tata m-a învățat să să fiu sincer și cinstit cu toată lumea, să nu umblu cu ocolișuri, să-i spun omului în față ce am de spus. M-a avertizat, însă, că acest fel de a fi, pe care mi l-a recomandat și inoculat, îmi va aduce și prejudicii, dar că este mult mai bine decît să fiu mincinos. M-am convins de cele spuse de el încă din facultate. Apropo, că uitam. Facultatea și perioada tinereții a fost una foarte frumoasă pentru mine. Mi-aduc aminte că și vremurile erau bune atunci. Eram student și jucam handbal din plăcere, nu din obligație sau pe bani, de care nu pot să spun că duceam lipsă. Primele de joc, rare, oscilau între 75 și 150 de lei. Dacă mai aveai și bursă, nu-ți mai trebuia altceva. Eram trei în cameră, cu 15 lei mîncam de ne prăpădeam și ne mai rămînea. Luam de 8 lei parizer, de trei lei pîine, de 4 lei un borcan de castraveți și o sticlă de vin. Bani erau mari, mîncarea era bună și de calitate, oamenii erau mai buni„, mai spune profesorul Moisii, cel pe care nu-l demoralizează nici dializa cotidiană, de opt ani încoace, nici zecile de pastile pentru tratarea afecțiunilor, subiect despre care consideră că este mai bine să nu vorbească, pentru că fiecare om trebuie să-și poarte crucea fără să se vaite, fără exteriorizări în public.

Comentarii

WORDPRESS: 1