Comentariu plastic: Un „Romantism contemporan” – Natura

Evoluăm, cu pași din ce în ce mai mari, spre un real, redat naturist, trecut prin electroni și zeci de prize, de la trăiri umane la spectre și frecvențe de la abis freudian la un indiferent „Homo roboticus”. A fost un Romantism nativ, care, spre a eterniza trăirile sufletești, cerea un „timp”, oprit pe loc. Acum, dacă mai e, își vrea un „spațiu” distilat, prin geometrii carteziene, sau astrale. Un „romantism de azi”, care, atunci cînd este plastic, penelul său redă mai mult „postumul” la „a fost” și mai puțin „trăirile” lui Werther.

Peisagistul moldav Romeo Ionescu (foto), prezent și-n urbea noastră mușatină, pare a fi un ultim „Homo”, care a reținut, cromatic, „amurgul unui Zeu – viața de pe Terra”. La început ne place a crede că autorul ne invită să ieșim din „metropole” și să ne contopim cu „crînguri de aramă”, la care, spre a ajunge, trecem prin cîteva așezări ciudate, cu căsuțe înghesuite între ele din care oamenii, fără a ne întreba unde, sînt plecați.

Zăbovind, însă, mai îndelung, în fața tablourilor sale, începem să gîndim la „fața nevăzută” a acestora. Gravitația pare a se manifesta polarizat, nu numai înspre centrul pămîntului, ci și către cerul astralic. De aici și „drama” vegetalului care, mai presus de orice, este, prin rădăcinile vieții, ținut ca „prins” de pămînt. De aceea, oare, întreaga Floră fuge, verticalic, spre cer, ca o năzuință de a se „elibera”? Și în peisajele lui Romeo Ionescu, acest „zbor fără aripi” și acest strigăt tăcut al clorofilei sînt surprinse de minune. Autorul redă chiar desfășurarea „din plin” a unor „Dedali și Icari” vegetali. Lumina, și ea, e sfîșiată polaric, fiind „sfărîmată” în culori multiple, dincolo de firescul spectru natural. Părțile din afară ale maselor vegetale sînt mai atrase spre „sus”, de unde se apelează la elansări simetrice, piramidale.

Privind mai mult, trăiești impresia că dacă revii la aceste creații subtile, peste un timp mai îndelungat, vei avea între aceleași rame doar „trunchiuri-colonade”, ca o suită de temple dorice, cărora cerul le-a absorbit acoperișurile. Chiar și evadările cromatice ar fi mai estompate. Gigantica atracție cosmică, așa cum o atinge „din zbor” penelul detector de finețe al autorului, domină asupra „adolescentei” atracții telurice. Totul, Expansiune. Fauna a fost volatilizată spre „sus”. În nici o lucrare, nimic „la șezătoare”. Copaci singuratici, fără zburătoare în ei. Țipenie de „om”. Și Fauna și Homo s-au spulberat spre astre, în zbor fără de aripi. În vegetale, numai drama de a fi fost „decapitate” coroanele spre Cer, iar rădăcinile cu colonade, rămase, admirînd nu stelele, ci Terra. Și casele, lipsite, acum de oameni, ele au rămas, dar spre a nu fi luate de acel „du-te”, s-au înghesuit, mici și scunde, una în alta. Multe, dar pustii. O proto-arhitectură, la un pas de Requiem. „Dar unde sînt… ființele de an?”. O lume, numai stalagmite vegetale, învăluită într-un imponderabil, verticalic și cromatic. O elansare de crenguțe, la-nceput, și-apoi, cuprinse de-un tăcut vîrtej, s-au destrămat spre infinitul cer, acoperite de un colorit fără pereche.

Gheorghe A.M. CIOBANU