„Ce ne spunem când nu ne vorbim”, de Chris Simion
Chris Simion s-a născut în Bucureşti, pe 20 august 1977. A absolvit Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” Bucureşti, secţia Teatrologie, în anul 2000, şi secţia Regie Teatru, în anul 2005. A înfiinţat teatrul profesionist, independent, „D’AYA”, ce colaborează cu tineri actori, dar şi cu nume mari ale teatrului românesc. Din 2009 este membru al Uniunii Scriitorilor din România. A regizat numeroase spectacole: „Copilul Divin”, Pascal Bruckner, „Dragostea durează trei ani”, Frederic Beigbeder, „Maitreyi”, Mircea Eliade, „Oscar şi Tanti Roz”, E. Emmanuel Schmitt etc.
Premii obţinute: Spectacolul „Călător în noapte”, premiat la Festivalul de Teatru Experimental de la Cairo (2000), „Premiul debut în proză” (2002), „Premiul pentru cel mai bun spectacol” pentru „Scaunele” (2004), acordat de Alliance Fancaise, urmat de turneul în India (opt oraşe), dar şi „Premiul de Excelenţă” în Gala Antidrog – Spectacolul Hell (2006). A scris: „Dragostea nu moare. O concluzie la 16 ani”, (1994), „Disperarea de a fi” (1996), „De ce nu suntem ceea ce putem fi?” (1997), „Spovedania unui condamnat” (1998/2000), „În fiecare zi, Dumnezeu se roagă la mine” (2002).
„Ce ne spunem când nu ne vorbim” este alcătuită dintr-o serie de e-mail-uri scrise de eroină, pe care, însă, nu le-a trimis niciodată. Un diagnostic fatal o determină pe eroina romanului să o ia la fugă şi să se ascundă. Fără nicio explicaţie. Îşi abandonează iubitul, părinţii, prietenii… tot. Pleacă din ţară ca să-şi trăiască sfârşitul într-o singurătate deplină, scriind e-mail-uri pe care nu le trimite niciodată. După doi ani, îşi reface analizele. Verdictul medical are efect de dinamită. Anulează toate aşteptările. E sănătoasă tun, fără urmă de neoplasm. După doi ani în care a dansat tango cu moartea, revine în povestea din care evadase, dar nu se mai identifică profund cu nimic. Acvariul cu lumea ei de demult, cu peşti-emoţii, cu scoici-amintiri, cu gânduri-nisipuri, cu plante-vise, mediul ei vital de mai înainte, se dovedeşte a fi acum ceva banal, deloc esenţial, foarte simplu de înlocuit. Singurul lucru cu care rămâne după această jupuire e sinele. Dacă primul diagnostic a fost greşit sau dacă şi-a inventat povestea doar ca să fugă de realitatea în care era… nu mai contează atâta timp cât, însoţind-o pas cu pas pe drumul ei, ne-am făcut ţăndări ca să ne recompunem. Am minţit ca să descoperim adevărul, am urât ca să aflăm iubirea adevărată, ne-am pierdut definitiv ca să îl regăsim pe Dumnezeu pentru totdeauna.
„Când eşti pe un drum cu sens unic, fără cale de întoarcere, fiecare secundă te costă altfel. Moartea îmi zâmbeşte din colţul camerei. Mi-ai şoptit toată copilăria că viaţa trebuie să fie o eternă lecţie în care să ne pregătim să murim”, afirmă autoarea.
„«Ce ne spunem când nu ne vorbim» este calea simplă pe care încă o adoptă oamenii sau pe care fiecare dintre noi a adoptat-o la un anumit moment în viaţă, atunci când iubeşte şi singura dorinţă este să nu-l rănească pe cel de lângă, îşi doreşte să-l protejeze şi ca povestea personală să nu-i provoace o suferinţă şi mai mare. În final, adevărul triumfă, măştile cad, vorbele poate dor, dar eliberează şi transformă personajele în oameni, renunţând la rolul pe care fiecare îl joacă în propria viaţă şi în viaţa celuilalt”, a spus Liliana Tiron, administrator al Librăriei „Vasile Alecsandri”. Cartea a apărut la Editura Trei şi costă 29 de lei.
Comentarii