Multipla floră a condeierilor romaşcani a cuprins în ea toate „încrengăturile” sensibile ale acestei arte, în afară de una maximală – epopeea – şi de aceea miniaturală – epigrama. Ultima e un gen literar deosebit care cuprinde în el frumosul de formă al conciziei şi al măsurilor rimate, alături de urîtul social redus, de cele mai multe ori, la un singur vers, constatativ şi caustic. Deşi ea emană, de la început, o viziune spontană în realitate ascunde în materializarea ei o densitate, de corelare şi de lucrătură, considerabilă. Chiar dacă emană, ca şi Fabula, o intenţie moralizatoare, Epigrama are în ea imaginea unui iremediabil „este”, în vreme ce prima, preocupată părinteşte de evoluţia personajului, creionează, poetic şi indirect, ceea ce „ar putea fi”.
Epigramistul nostru, în premieră muşatină, e inginerul Ioan Uscatu, ce-şi are gata pentru editare şi tipărire un volum de peste 500 de „pastile amare”, pe viu şi acide. Un autor şi o culegere puţin în relaţii contradictorii şi ele, setul de faţă intitulîndu-se doar „Vreo cîteva cuvinte”, iar condeierul lui, profesînd o viaţă întreagă, chimia „prea-dulcelui” zahăr. Am bucuria de a mă număra printre cei puţini, deocamdată, cititori ai acestei culegeri pînă cînd volumul se va oferi tuturora, de pe laturile elevate ale librăriilor. Sînt picături acide, cu reacţie imediată şi punctiformă, care, ca să rămînem tot în lumea lui Lavoisier, determină şi o fază de laborator, ca şi o alta de eprubetă.
Toate minitabletele sale au o structură pe trei părţi: o primă parte constatativă, generatoare a cvartetului epigramic, amintind de rubrica ziaristică a „ştirilor pe scurt”, apoi strofa literară, cu ritmul şi rima cerute, prin care se poetizează, fără intenţie criticistă, personajul şi fapta culpabilă, pentru ca, în final, în ultimul vers al grupului de patru, să urmeze, „ex abrupto”, poanta, cu neiertătoarea ei picătură acidică şi, oarecum, în contradicţie demascatoare faţă de neutralitatea poetizată a părţii anterioare.
Autorul Uscatu îşi încadrează, cu rigurozitate, întreaga sa revărsare de epigrame în acest algoritm structural, încît, după lectura culegerii de faţă, ai sentimentul că ai trecut cu privirea metopele de arhitravă, zgîriate toate pe dreapta, ale unui templu antic elin. Subiecţii şi subiectele de conţinut sînt luate din realitatea „la zi” a ţării noastre şi a spaţiului nostru muşatin, cîteva din ele evadînd şi „dincolo”. Condeiul său, direct şi cinstit, nepătimaş şi obiectiv, posedă peste tot o „birefringenţă socială”, o lentilă duală, prin care se observă totul în jur, dar care, pe noi, ne lasă să privim doar lungimea mai restrînsă a spectrului real, însumat în răceala constatativă a „ultravioletului”. Dominanta, caracteristică de altfel, acestui segment, conduce la monovalenţa unui „pannegativism” ce tentează „a da pe foc o astfel de cămaşă, năpădită toată numai de purici”. Este aici ceva din chirurgia tumorilor maligne, care obligă a se depăşi, ca extirpare, proporţiile reale ale zonelor afectate.
De apreciat încărcătura gnoseologică a textelor pregătitoare, bazate pe informaţii diverse şi de profunzime şi care au cerut, din partea autorului, o documentare atentă şi responsabilă. De subliniat, apoi, uşurinţa spontană cu care se trece în strofa epigramică de la o estetică literară, la o etică socială, de la poezie, la sociologism, de la neutralitate polivalentă, la „cupa pe patru” a strofei acide, prin care se pare că „nu se bate şaua, să priceapă iapa”, ci aceasta din urmă e avizată de a-şi cumpăra, în viitor, o altă şa. Să coexistăm cu acest gen literar care, prin firea sa, nu dă cu pumnul, ci doar arată, estetic, cu degetul şi se pare că, în viitorul omenirii, vor fi necesare tot mai mult şi înlănţuiri de mîini, dar şi păduri de falange necruţătoare.
de Gheorghe A.M. CIOBANU – text publicat în luna iulie 2005
Comentarii