Ziua națională, sărbătorită în pași de defilare

23 august 1944 a devenit ziua națională în regimul comunist. Defilările organizate cu acest prilej sînt rememorate de localnici și de presa vremii.

Ziua de 23 august a devenit zi națională în 1948. Pînă în 1955, momentul istoric de la 23 august, cînd România s-a alăturat aliaților aducîndu-și contribuția la înfrîngerea Germaniei hitleriste, a stat sub semnul portretelor lui Marx, Lenin și Stalin. După 1955, defilările de la 23 august erau organizate în cinstea lui Nicolae și a Elenei Ceaușescu. Pregătirile pentru sărbătoarea de la 23 august erau făcute în amănunt și din vreme. Timp de 41 de ani, ziua de 23 august a scos oamenii din fabrici, elevii și studenții din școli și universități, îmbrăcați în haine de sărbătoare, pentru a participa la manifestările organizate în fiecare oraș al țării. Cum arătau manifestările de la 23 august de la Roman și din județul Neamț ne povestesc cîțiva romașcani și presa vremii.

Defilare în fața soldatului sovietic

După terminarea războiului, romașcanul Neculai Boșteog (foto) a participat, în calitatea sa de cadru militar, la toate defilările organizate de 23 august. „Era o zi de mare sărbătoare. Defilarea mașinilor militare, a soldaților și ofițerilor și muzica militară creau o atmosferă deosebită. În Roman, defilarea se făcea pe strada Ștefan cel Mare, în fața statuii soldatului sovietic, iar coloana cu manifestați trecea de la Spitalul Vechi pînă la Parc. Femeile și copiii aruncau cu flori în militari. Sărbătoarea continua cu o mică petrecere între noi, militarii, unde primeam o masă și un pahar cu vin„, a spus Neculai Boșteog, președintele Asociației Veteranilor de Război din Roman. Mai tîrziu cînd Neculai Boșteog și-a întemeiat o familie, soția și cei doi copii nu au lipsit de la nici o defilare. „Copiii erau nelipsiți de la defilare. Mă vedeau ca pe un erou„, spune bătrînul.

Fără manifestări de 23 august la Muzeul de Istorie din Roman

Una dintre instituțiile culturale unde personalul nu era implicat în defilările de la 23 august era Muzeul de Istorie din Roman. „Singura instituție din țară fără secție de istorie contemporană era Muzeul de Istorie din Roman. Fiind muzeu de arheologie, cu un colectiv mic, format din cinci persoane, nu eram implicați în aceste manifestări. De regulă, ziua de 23 august mă găsea pe șantierele de arheologice„, a spus profesorul Vasile Ursachi (foto), fostul director al Muzeului de Istorie din Roman.

Fără a se afla printre romașcanii care purtau steaguri la defilarea din centrul orașului, profesorul Ursachi a trăit sărbătoarea din altă perspectivă. „În anii grei ai comunismului, bucuria acestei sărbători însemna aprovizionarea magazinelor cu alimente. În sate, oamenii erau atît de dornici de a bea o bere încît o luau cu gălețile„, își amintește profesorul Ursachi.

După defilare, petreceri în oraș

Momentul istoric de la 23 august a însemnat încetarea tuturor opresiunilor împotriva evreilor. Existența unor minorități autonome nu era pe placul Partidului Comunist Român, care împiedicau controlul asupra proceselor sociale din țară. Reorganizarea comunității evreiești a început între 1948-1949, prin naționalizarea școlilor evreiești și confiscarea rețelei medicale. „Comunitatea evreiască nu s-a implicat în evenimentele de la 23 august 1944. Ca profesor al Liceului Mecanic-Agricol din Roman, am luat parte și eu, alături de colegi și elevi, la defilările organizate în oraș. În liceu, vorbeam elevilor despre sărbătoare și confecționam împreună materialele cu care participam la defilare. Nu era nimic deosebit la aceste defilări. Partea cea mai frumoasă o reprezentau, cred, petrecerile organizate în oraș după defilarea din centrul orașului„, spune profesorul Iancu Wexler (foto), președintele Comunității Evreiești.

23 August reflectat în presa locală

Manifestările zilei de 23 August erau amplu reflectate în presa locală și națională. Ziarul Ceahlăul, de exemplu, a scris, în 1989, într-un limbaj specific epocii, despre manifestările dedicate sărbătorii. „La marea demonstrație a acestui august 23 au participat aproape 3.000 de oameni ai muncii de pe ogoarele județului. Frumosul car alegoric care a trecut prin fața tribunei a ilustrat drumul mereu ascendent pe care l-a străbătut agricultura noastră de la construirea primei unități cooperatiste și pînă astăzi. În coloana țărănimii am distins salopetele albastre ale mecanizatorilor care alcătuiesc detașamentul organizat al clasei muncitoare la sate, printre acestea SMU Păstrăveni, SMU Moldoveni, SMU Bodești, SMU Trifești, SMU Dulcești. Un număr de 44 de întreprinderi și unități econimice din județul nostru au realizat planul la producția marfă industrială pe 8 luni, cu mult înainte de termen. Între acestea, s-au remarcat colectivele IISZ Roman, IFET Piatra Neamț, IMP Neamț, URTAE Roman. S-au construit aproape 19.800 de locuințe noi, sute de săli de clasă, dispensar și au fost puse la dispoziția oamenilor muncii moderne spații comerciale și cultural-educative. Coroane și jerbe de flori au fost depuse la cimitirele eroilor români și sovietici, în prezența secretarului Comitetului județean de partid, Maria Gheorghe„.

Tînăr ofițer în noaptea de 23 august 1944

Cînd trompeta a dat semnalul de trezire la șase dimineața, ca de obicei, Vasile Amarghioalei, elev în anul I la Școala de ofițeri superiori nr. 2 de la Ineu, nici nu bănuia că avea să trăiască o zi despre care va citi, apoi, în manualele de istorie. Era 23 august 1944 și ziua a curs ca toate celelalte pentru tînărul de aproape 20 de ani, cu instrucție și adunări în careu, fără multe informații și discuții. Atmosfera s-a schimbat brusc, la cîteva ore după ce s-a dat stingerea. Toți au sărit în picioare cînd un elev mai mare, din anul II, a ridicat dormitorul în picioare: „Sculați, cucilor, că s-a terminat războiul! E pace!„.
„Eram buimaci și pentru că ora era înaintată, ne trezise din somn, dar și pentru că nu înțelegeam ce se întîmplă. Informațiile erau foarte puține, iar noi, elevii din anul I, porecliți de cei mai mari «cuci», eram ultimii cărora cineva ne-ar fi dat explicații. Lipsa de informații determina o mare incertitudine. Ceea ce simțeam, însă, cu certitudine era că pacea și sfîrșitul războiului nu erau așa de aproape cum se bucura cel care ne trezise noaptea„, își amintește astăzi Vasile Amarghioalei.

Multe lucruri despre ce s-a întîmplat în acea zi și-a deslușit cu ani mai tîrziu, citind revista sa preferată, „Magazin istoric”. El și colegii lui și-au continuat instrucția aproape la fel ca înainte. Exista o singură diferență, ce-i drept, esențială: foștii inamici deveniseră aliați.
„În manevrele pe care am început să le facem a apărut o schimbare. Ne puneau în fiecare noapte să săpăm tranșee, era evident că ne pregăteam de front și nu să plecăm acasă„, își amintește Vasile Amarghioalei.

În cîteva zile au început să vadă și nemți, cînd avioanele nemțești au început să bombardeze Aradul. Rușii i-a văzut mult mai tîrziu, pe la sfîrșitul lui octombrie, cînd compania lui s-a întors de pe front la Școala din Ineu. „Pe ruși i-am văzut cînd am ajuns în gară. Erau beți, nu păreau nici militari, dar nici civili și, aflați într-un loc necunoscut, se purtau ca pe moșia lor„, a spus bătrînul.

Are aproape 88 de ani, „cu trei ani mai puțin decît regele Mihai„, dar își amintește cu precizie întîmplări și fapte petrecute cu mult timp în urmă. În mai puțin de două săptămîni după 23 august, Lucian Amarghioalei a plecat pe front. „La începutul lunii septembrie, «Mămica», așa cum îi spuneam noi ofițerului care se ocupa cu aprovizionarea, ne-a chemat să ne luăm provizii. O pîine, o bucată de slană, cîteva cepe, mantaua de vreme rea. Eu mi-am luat și hainele mele civile, aproape fără să știu de ce. Singurul gînd care îmi venise în minte era că nu puteam lăsa acolo hainele cele noi pe care tata mi le făcuse cu doar cîteva luni înainte„, spune profesorul pensionar. Au plecat în marș, fără să li se spună încotro merg și, după două zile, au intrat în poziție în front, la marginea unei păduri, pe linia despre care apoi a aflat că era numită Caransebeș – Prunișor. „Prima imagine pe care mi-o amintesc de acolo este cea a unui furgon militar în care se afla un soldat rănit. Am fost împărțiți și unele companii au primit grenade. Compania mea – nu. Fiind abia în anul I, puțin instruiți, am stat mai mult în spatele frontului, nu participam efectiv la luptă, dar în fiecare zi ajungeau la noi vești despre morți și răniți„, își amintește el.

Pentru el și colegii lui de școală, războiul s-a încheiat pe 26 octombrie, cînd au fost retrimiși la Ineu, de unde, pe 15 noiembrie, odată cu desființarea Școlii de ofițeri, au fost trimiși la casele lor. Nu s-a făcut ofițer, ci profesor de limba română. Chiar dacă, mulți ani la rînd, a petrecut alături de toți ceilalți sărbătoarea națională pe 23 august, consideră că există în istoria țării momente mai importante care ar fi meritat această onoare. „Nu neagă nimeni importanța acestei zile, a fost un moment important pentru istoria noastră, dar nu poate fi pus alături de ziua de 1 Decembrie, de exemplu, care a însemnat constituirea României mari„, a spus Vasile Amarghioalei.