Din nou, pentru arta mirajului cromatic, apartenentă spaţiului muşatin şi învăluită în tăcerea pînzelor, s-a mai retras în penumbră limpezimea de cristal a unor ochi de artist: pictorul Mihail Simion. Din nou, penelul imponderabil şi cu înfiorare de arcuş, al unui împătimit de lumină, şi-a învăluit căutările sale de nuanţe în tăcerea de cărbune a nefiinţei. O paletă care s-a contopit cu ţărîna şi o retină neastîmpărată, devenită, de acum, nimic.
Pentru Mihail Simion, la început a fost spaţiul, surprins, de oriunde, ca o zidire ortogonalică şi cuminţit prin întîlnirea dintre simetrii. Un spaţiu în care verticalele potolesc destrămările, iar revărsările de orizontalitate aduc liniştire. De aici sentimentul că autorul nu s-a oprit spontan peste tot, căutînd doar lumină şi statornicie, ci a simţit, existenţial, unde să poposească, acel „unde”, fiindu-i şi lui nouă răscruce a firii, şi dăinuire în timp. Sînt aceste locuri, parcă, „puncte nodale” ale universului, de unde, odinioară, au plecat la drum galaxiile şi către care răscruci, cîndva, ele vor năzui să se întoarcă. Prin aceasta, peisajul său nu ilustrează numai un „ceva”, ci şi surprinde acel „altceva”, care emană din orice.
Pentru Mihail Simion, lumina i-a fost nu atît o revărsare grăbită de fotoni, o cavalcadă de neoprit, în calea cărora le-ar fi ieşit, în întîmpinare, o paletă şi un penel. În peisajele sale, ea pare a fi geologică, cristali de rocă şi petale de vibraţii, din împletirea cărora s-a constituit realitatea din jur. O lumină substanţială, din alchimia căreia se generează forme şi se suprapun întreguri. Este o viziune proprie, care conferă un farmec deosebit şi rezultantelor cromatice. Penelul său devine, rînd pe rînd, cînd peniţă, cînd daltă. A cultivat tot timpul acest intimism de culoare, ceea ce îi permitea să transfere nuanţelor o capacitate inegalabilă în a dialoga optic şi în a se furişa estetic în universul nostru sufletesc. O paletă psiho-cromatică prin care minunatul nostru mînuitor de penel a surprins naturii valenţe hermeneutice cît se poate de omeneşti. Floralul are în el o bogăţie existenţială de esenţă. E opulent şi tonic, germinativ şi dominant. Privită în totalitatea ei, creaţia sa plastică pare a se opri la trei ipostaze ale devenirii, considerate de către autor a fi cardinale: starea acvatică, zbaterile materiei şi eflorescenţa clorofiliană, ultima constituindu-se ca o rezultantă superlativă a existenţei de lîngă noi.
Prin aceasta, acel „panta rei” al gîndirii artistice se însumează de minune în năzuinţa de desăvîrşire a artelor plastice dintotdeauna, ceea ce conferă creaţiei lui Simion adîncimi de gîndire, dar şi emanaţii de frumuseţe. Devenirea şi cu „setea de repaos” au fost, întotdeauna, alăturate pe pînzele sale, ca un program creator al autorului. Dacă surprinde existenţa pămîntească, dualitatea fiinţării pendulează, la el, între modulaţiile de formă ale naturii şi geometrismul verticalic al construcţiilor din peisaj, iar dacă subiectul îi este marin, atunci zbaterile valurilor se derulează în apropierea unor ambarcaţiuni, care stau pe acolo, parcă, de la începutul lumii.
Pictorul Mihail Simion nu mai este…
Un penel ce nu va mai cunoaşte culorile şi un şevalet pe care se va mai aşeza, de acum încolo, doar o singură pînză: amintirea. Un Cavaler al nuanţelor, un Trubadur al şoptirilor, care, în viaţa sa, a transformat devenirea lumii în statornicie, pentru ca, acum, „setea sa de repaos” să-l fi întîmpinat cu veşnicia ei.
de Gheorghe A.M. Ciobanu – text publicat în luna aprilie 2002
Comentarii