Un „Credo” liric şi un „Memento” epic

Răsfoind Istoria Religiilor lumii, se constată, de la prima întîlnire cu ele, că aproape toate au înfrumuseţat drumul către Sacralitate cu tot ceea ce au zămislit mai frumos Pegaşii umani ai Artei, dantelăriile în piatră incluzînd, în spaţiul lor de miraj, şi tăcerea culorilor, şi vibraţia muzicii, ca şi înlănţuirile, fără pereche, ale gîndurilor spuse sau scrise. O astfel de dialogare poetică, dintre un muritor creştin şi Divinitate, ne-a dăruit, în aceste zile, studentul romaşcan Ciprian Ban, prin volumul său de versuri: „Fii tu însuţi”, apărut la Editura ieşeană „Presa Bună”, ilustrat sensibil cu grafica lirică a lui Eugen Răchiteanu şi înveşmîntat, simbolico-metafizic, în coperta lui Lucian Balint.

Un titlu la care se ajunge ascendent, urcîndu-se trei trepte acropoliene, plecîndu-se de la un „Fii” de Geneză, conturîndu-se, apoi, acel „Fii tu” al episodului uman al Facerii şi încoronat, în final, de Obeliscul, singuratic şi lucid, al lui „Fii tu însuţi”.

E o metamorfoză care nu absolutizează cu nimic această distilare uriaşă a infinitului, pînă ce aceasta rămîne „tu”, deoarece, pe parcursul rostirilor poetice, acel „însuţi” se recontopeşte cu nemărginirea, prin acea revărsare de neoprit a „iubirii pentru aproapele tău”. Autorul cultivă, cu ajutorul limbajului poetic, viziunea duală a religiei creştine, redusă la o succesiune fără oprire de binarităţi existenţiale – cer/pămînt, sacralitate/pămîntesc, bine/rău – binarităţi care îşi au între ele, ca pe o întruchipare a perfecţiunii triadice, starea de „a fi” a fiinţării noastre. Prin aceasta, creştinismul se constituie nu numai ca un sistem metafizic de revelaţii, ci şi ca o etică a mîntuirii.

Poetul Ban convinge, cu lirismul versurilor sale, despre acel „dincolo” suprem, aflat undeva într-un perimetru metauman, în care modalităţile de percepere a omenescului nu mai pot descifra nimic. Un „dincolo”, pe care îl „credem” sincer, fără a trebui, pentru aşa ceva, şi eşafodajul de cunoaştere al „cercetării”. Autorul îl caută pe Cel de „dincolo”, îl găseşte, nu-l înţelege, totuşi îl iubeşte. Și, astfel, la această contopire a fiinţei umane cu un infinit sacru, dar necognoscibil, poezia lui Ban cere finitului din noi să fie, în acelaşi timp, şi „însuţi”. Pare aici a fi o delimitare a agnosticismului filosofic de cel religios, cel dintîi ducînd la neîncredere în realitate, în vreme ce ipostaza cealaltă generează iubire.

Formele literare la care apelează autorul în acest volum sînt multiple, ele emanînd cînd un „romantism religios”, cînd un „lirism istoricizat”. Deşi meditaţia poetică se întrepătrunde cu o atitudine rogatorie, starea de interogaţie este prezentă mereu. Un „cantic” în limba italiană se alătură firesc la cele cîteva întîlniri cu ritmica strînsă a creaţiei populare. Și, ca o caracteristică a întregii culegeri, semnalăm folosirea, de către poet, a acelor repetabilităţi de versuri finale care, asemeni unor succesiuni de arcade, transferă „recitalul” în atmosfera plină de sacralitate a unei Abaţii. De la o pagină la alta, gîndurile se înlănţuie spontan, sincer şi învăluite în candoarea juvenilă a unei ziceri de „prim-plan”. De aici acel farmec şi poetic, dar şi didactic, în care sfătoşenia obişnuitului se împleteşte, rimat, cu respiraţia semitonică a ritualului religios. Un stil al „vorbitului-vorbit”, în care corespondenţa dintre gîndire şi cuvînt are limpezimea de cristal.

Autorul nostru, lansat în aceste zile în atmosfera, plină de spiritualitate colocvială, a Institutului Teologic Franciscan din Roman, se sfătuieşte, matur, cu cititorii, în numele unei Divinităţi în care crede sincer şi despre care se întreabă mereu. Preferă să judece destinul omului în ipostaza în care acesta se află mereu pe segmentul ultim al vieţuirii sale telurice şi la un pas de trecerea lui spre infinitul vieţii supreme. Se pare că aşa se surprinde, cel mai mult, atributul de „deşertăciune” al fiinţei noastre, slăbiciune în care poetica se loveşte, cu insistenţă, preventiv. De aceea, poate, acea pendulare pe care creaţia sa poetică o face între impur şi puritate, între interogaţie şi rugă.

„Fii tu însuţi”, dar nu un „însuţi” al utilitarismului contemporan, ci un „tu” al unui crez spiritual. E o nouă oprire, indirectă şi artistică, la acele spuse ale lui Malraux: „Secolul 21 va fi religios sau nu va fi deloc”, în intenţia de a resublinia nu atît caracterul lor de constatare eseistică a unei continuităţi, cît acel „memento” radical, pe care supravieţuieşte, dintotdeauna, omenirea.

de Gheorghe A.M. CIOBANU – text publicat în luna noiembrie 2001