Ultimul cojocar din Roman

Vasile Coman este ultimul meşter cojocar din oraş. Cum cojoacele nu mai sunt în preferinţele clienţilor, a trecut la reparaţii şi la confecţionarea hainelor de piele.

Cum cobori pe strada Bogdan Dragoş, înspre bazar, nu ai cum să ratezi atelierul lui nea Vasile Coman. Nu pentru că ţi-ar atrage atenţia în mod deosebit intrarea sau casa, ci prin anunţul de pe uşă, care face trimitere la obiectul activităţii din atelier. Nea Vasile este ultimul reprezentant, cel puţin la Roman, al unei meserii aflate pe cale de dispariţie: cojocăria.

Aşezat la o maşină de cusut veche de 150 de ani – primită cadou în tinereţe de la un evreu specialist în căciuli de blană, cu atelier pe Strada Mare -, nea Vasile munceşte de la 8 dimineaţa la 8 seara. Recunoaşte că, de-a lungul vieţii, a încercat şi altceva, a vrut să fie angajat, să ştie că ia un ban fără să stea cu ochii pe uşă aşteptând un client, dar s-a dovedit că, până la urmă, meseria ce l-a prins cel mai bine a fost cu acul. Din asta şi-a făcut casa mândră, aflată în spatele atelierului, şi şi-a ţinut copiii în facultate, amândoi ingineri. Fata a făcut, chiar, o facultate de profil, este inginer textilist. Nu a continuat, însă, afacerea de familie, aşa cum visa Vasile Coman, când era mică. Timpurile nu se mai comparau cu cele în care el intrase în breaslă, ca ucenic.

Nea Vasile a început să lucreze în 1973, într-o perioadă în care cojocul sau haina de piele ţineau loc cu succes oricărei cărţi de vizită. Nu oricine îşi putea permite un asemenea obiect de îmbrăcăminte în garderobă. A purta cojoc sau haină de piele era sinonim cu a avea bani şi, mai ales, a avea relaţii, într-o perioadă în care oferta magazinelor era mai mult decât săracă, iar shop-ul – singurul loc din care puteai să cumperi cojoace, gumă de mestecat, Kent şi bomboane cubaneze, pe valută – era, pentru marea masă, doar un vis. „Veneau oamenii la mine cu blana de oaie sau cu blana de viţel şi plecau îmbrăcaţi în cojoc, în haină de piele. Făceam de toate, de la pregătitul pielii, la croit, cusut şi accesorii. Trebuia să ştii meserie, altfel nu se putea”, spune Vasile Coman.

Cum nici cojoacele nu mai sunt ce-au fost, pierzând, de-a lungul timpului, bătălia cu „fâşurile”, nici meseria lui nea Vasile nu mai are aceeaşi căutare. Dar nu se plânge.

„Este o meserie din care se poate trăi decent. Vara nu prea ne trece pragul nimeni. Dar, cum dă frigul, încep să ne caute. Mai facem reparaţii, la hainele vechi, lungim, strâmtăm, scurtăm. Avem şi comenzi de haine de piele, în special pentru clienţi care au măsuri cu mulţi de «X» în faţă. Nu toată lumea arată ca manechinele pentru care sunt haine la magazin. Oricum, o haină de piele lucrată de comandă este mai ieftină şi, zic eu, lucrată mai bine decât una de magazin”, spune meşterul.

Dacă la haine de piele mai are comenzi, pentru cojoace nu-l mai caută decât artiştii.

„Am comenzi de cojocele pentru cei care cântă în spectacole, pentru ansambluri de dansuri populare. În afară de mine, mai este un singur meseriaş în judeţ, în zona Tîrgu Neamţ”, spune Vasile Coman.

Tinerii nu sunt interesaţi de meserie

Nea Vasile nu are ucenici. A încercat, cu câţiva ani în urmă, când avea contract cu un liceu din oraş, care avea în planul de şcolarizare specialitatea textile-pielărie. O grupă de elevi venea la el în practică.

„Am renunţat, după un timp, pentru că nu prea exista interes din partea elevilor. Stăteau mai mult pe stradă, afară, aşteptau să treacă timpul să plece. Cu una din fete am avut o experienţă interesantă. Părea că are aptitudini şi, dintre toate, era cea mai interesată să înveţe. Era navetistă din Sagna. După vreo câţiva ani de atunci, într-o vară, un jeep a oprit în faţa atelierului şi o tânără m-a întrebat dacă o mai ţin minte. Era fata cu pricina. Mi-a zis că a plecat în Italia să muncească – din croitorie nu-şi putea lua jeep. La cojocărie, la prelucratul pielii, e muncă multă, grea, miroase urât. Tinerilor nu le place. Vor mult şi repede şi uşor”, a spus Vasile Coman

Clienţii cer (şi) lucruri trăsnite

În 40 de ani petrecuţi în faţa maşinii de cusut, nea Vasile a avut parte de tot felul de clienţi. Unii pretenţioşi, alţii grăbiţi, alţii de-a dreptul ciudaţi. Nu-l poate uita, însă, pe clientul care a venit într-o zi să-i comande ceva ce nu doar că nu făcuse niciodată, dar nici nu-şi imagina, atunci, că ar putea fi: papucei de blană pentru cel mai bun prieten al clientului, un dog german.

„Nu am avut ce să comentez: dacă omul plăteşte, îi fac ce comandă”, spune Vasile Coman, zâmbind şi acum la amintirea comenzii. Și, pentru că cizmuliţele patrupedului i-au reuşit, omul s-a întors la el, într-un moment foarte important al vieţii lui.

„Când s-a însurat, stăpânul câinelui, mi-a cerut să-i fac căţelului un costum cu papion. Era obligatoriu să participe și câinele la nuntă şi trebuia să fie îmbrăcat corespunzător”, mai spune Vasile Coman.