Prin muritoarea fiinţare a plasticienei Viorica Guşul, frumosul artistic devine şi mai nemuritor, formînd împreună o Arcadă sensibilă, prin care spiritualitatea umană tinde spre imanenţă şi perfecţiune. Ca un simbol, Expoziţia de acum e dominată de acuarelă, de acest miraj cromatic, înfiorat demiurgic de fuga acvaticului înspre neliniştea „pîraielor ce curg”. O „panta rei”, care i-a topit şi ei fiinţa, spre a i-o aduce către infinit.
Expoziţia Domniţei Viorica este o invitaţie, în şoaptă, de a deschide larg ferestrele sufletelor noastre spre natură şi de a ne contopi cu ea, uitînd de penumbra camerelor pline, acum, cu rafturi şi calculatoare. Să nu vieţuim numai în acestea, ci să respirăm cu nesaţ spaţialitatea clorofiliană şi pură. Oare acuarelele autoarei saturează deplin această altfel de foame a retinei noastre.
În lucrările sale se declară, plastic, crezul ei filozofic, viziunea pe care a avut-o asupra existenţei şi existării, precum şi discreta-i sensibilitate feminină, ce a însoţit-o întotdeauna. Apartenent profund „legilor de aramă” ale unei plastici clasice, stilul i se complace să poposească, din cînd în cînd, şi în interogativa artă contemporană. De aici şi apelarea la modalitatea polivalentă, dar şi incertă, a acuarelei, prin care se trăieşte, indirect, o sensibilă metamorfozare a monovalenţei telurice, în pluriexistare fluidă.
Comparînd cu stările de fiinţare ale universului, acuarela realizată de Arta plastică telurică pare a fi o nouă şi inedită stare de agregare a lumii, ceea ce conferă creaţiilor de acest gen o singularitate originală. Prin ce se creează un lirism deosebit, un miraj a ceea ce numim ca fiind „dincolo”.
În dialogul de acum, domină, în mod fericit, floralul, nu ca o existenţă purtătoare de germinativ şi de proliferare, ci ca o stare perfectă de fiinţare a lumii. O stare de a fi fără devenire, asemeni constelaţiilor nocturne. Și, cum e şi firesc, la explozia de floral se alătură, la fel de potolită, şi suita cu deschideri înspre natură, cu pîlcuri izolate sau păduri în devenire, totul respirînd o sănătate ancestrală, lipsită de raportări la viaţa oamenilor, ci încărcată de singularitate şi veşnicie. O natură care, uneori, ascunde în penumbra ei, cîte o căsuţă rurală, ce-şi aşteaptă, în tăcere, pe acei ce o însufleţesc, de la o generaţia la alta.
În alte părţi, portretele, cu discreţia lor întrebătoare şi cu priviri căutătoare de răspunsuri. Mai presus de toate, plasticiana a zăbovit îndelung la conturarea liniilor şi expresiei frumosului cap feminin, acesta ducînd mai departe anatomiile vegetale ale florilor de alături. E frumosul uman, poposit într-o lume a picturalului.
Penelul artistei trădează un creionaj sigur, înfiorat de mobilitatea acuarelică şi învăluit într-o cromatică voalată, ale cărei aripi se desfac mai mult înspre albastrul purtător de o şi mai mare statornicie. Peste tot, această evadare spre liniştea unei lumi, ce nu se mai zbuciumă în expansiune şi metamorfoze.
Și tocmai într-o astfel de lume a amurgului, Maestra Viorica Guşul şi-a cuminţit zborul creator, oprindu-se acum, şi ea, şi noi, într-un ales extaz: noi, în cel al preţuirii artistice, iar Demiurga într-un altul, cel al nemuririi spusului frumos.
de Gheorghe A.M. CIOBANU – text publicat în luna iunie 2008
Comentarii