Speranţă şi culoare

Un nou vernisaj, o altă autoare romaşcană şi tînără, o nouă sărbătoare muşatină a culorilor şi a gîndului artistic spus. În ultima vreme, o revărsare impresionantă de creativitate şi har care, pentru sexacentenarul nostru oraş şi pentru rostuirea lui spirituală, se constituie într-un blazon de altitudine. Cineva, într-o discuţie de profil, pornind de la faptul că Romanul a dat, numai în muzică, peste douăzeci de nume mari, a exclamat că, dacă oraşul său ar fi găzduit doar o treime din acestea, ar fi fost acum recunoscut ca fiind „internaţional”. Dar dacă mai adăugăm şi literatura, teatrul şi alte domenii ale artisticului şi, mai ales, plastica, atunci, oare, care ar mai fi locul urbei noastre pe planetă?

Expoziţia de azi, purtînd genericul de „Speranţă şi culoare”, ne face cunoştinţă cu o paletă surprinsă la prima ei apariţie, aparţinînd liceenei Naiana Vătavu, de la „Roman-Vodă”, pînă acum, şi a unui liceu de artă, în continuare.

Creaţia prea tinerei autoare cuprinde, în acuarelă şi tuş, peisaje şi personaje. Pentru primele, tematica porneşte cu imaginea învăluitoare a acelor locuri pe unde „s-a născut veşnicia” şi se opreşte, apoi, la acvaticul, mereu dinamic, al legumelor veneţiene. O pendulare radicală între un „a fi” şi un „a nu fi” ale mişcării naturii, un dualism compensatoriu, care conduce la o necesară rezultantă liniştitoare. Dar şi de la unele, ca şi de la celelalte, se degajă un intimism convergent, o refuzare a unor spaţii mari, o existenţă care pare a se feri de deveniri prea repezi, a închis porţile şi a acoperit ferestrele. Nimic interogativ sau epic, ci numai constatările sensibile ale penelului. O subtilă suficienţă existenţială, împletită cromatic cu o elegantă coregrafie a naturii.

Spaţiul e imediat, cînd lîngă noi, cînd prefigurînd arcade de cer, ataşat mai mult locului geografic, ceea ce îi conferă o extensie cuminte înspre orizonturi. Un spaţiu care se îndepărtează de noi conic şi corect, însoţit de un creionaj subînţeles şi de o evadare cromatică, pierdută imediat în limpezimea apropiată a împrejurimilor.

Pentru Naiana, peisagistica nu trebuie să includă în ea şi fiinţe umane. E o natură în sine, existentă prin ea şi epurată de contemporaneitate. O natură pe lîngă care au trecut, odinioară, mulţimi de oameni, aflate acum într-o apropiată transhumanţă. Chiar şi imaginile lagunare, atît de dominate de construcţii şi gondole, sînt părăsite de aceştia, Veneţia apărîndu-ne învăluită în pustietatea plastică a lui Chirico.

Și în lumea portretelor umane, autoarea păstrează o aceeaşi claustrofilie şi notă de mister. Acesta sînt surprinse mai mult dintr-o parte sau din spate, refuzînd să ne privească în ochi şi să-şi trădeze ciudatele lor trăiri ascunse. De aceea ele pot fi considerate ca fiind mai mult nişte simboluri-model, decît ca portrete puternic individualizate, existînd pentru ele şi nu pentru noi şi încercînd, parcă, să descifreze „faţa nevăzută a… lumii”. Din grupul lor se degajă o evidentă stare de incertitudine şi de „nimic”, un nimic care trădează

încordarea suspensivă din piesa lui Beckett: „Aşteptîndu-l pe Godot”, ca şi primul zbor al autoarei înspre maturizarea viziunii ei asupra lumii. Sînt personaje şi ipostaze, ce conduc la un „noli tangere” faţă de realitate şi de adevăr, la trăiri de anticameră şi la stări de tendinţă existenţială.

Spre deosebire de voalajul din peisaje, acum ochiul autoarei e mai ataşat de consistenţa materială a fiinţelor umane, decupîndu-le pe acestea din spaţiul din jur, prin folosirea antitetismului monovalent dintre alb şi negru. Din această cauză, penelul ei devine aici daltă, detaşînd sensibil, din umbrele şi luminile începutului, întruchipările sculpturale ale personajelor. De aceea, poate, acest grup de lucrare, dacă este privit mai de departe, transmite, fugar, impresia că ar fi realizat în manieră de „aqua forte”, iar subiectele ar fi inspirate de universul lui Andersen, sau de către lumea, adîncită în mirajul zărilor, din „Peer Gynt”.

Un debut al unui „har” şi o „speranţă” a unor „culori”, prin care o „meşteră” a acestui nou secol – Naiana Vătavu – ne convinge „pe viu” că, în viitor, artele plastice mai au multe de spus, iar ea, multe de şoptit lumii, prin tăcerea gîndurilor sale şi prin măiestria unui penel singuratic.

de Gheorghe A.M. CIOBANU – text publicat în luna septembrie 2001