Sfinţii şi păcătoşii din morminte

Vasile Ghiniţă, gropar în Cimitirul „Eternitatea”, sapă de 23 de ani gropile romaşcanilor. „De cei vii îmi e frică”, mărturisește groparul.

Sintagma „Cine sapă groapa altuia…” ne duce cu gândul la o zicală care îşi are izvorul în înţelepciunea poporului român. Nu şi atunci când expresia se referă la munca, deloc râvnită, a celor care sapă la propriu, în cimitire, pentru un „altul” care vine să-şi găsească odihna veşnică.

Din cei 45 de ani de viaţă, Vasile Ghiniţă, gropar în Cimitirul „Eternitatea”, și-a petrecut  23 de ani săpând gropile romaşcanilor. Este groparul cel mai „bătrân” din cimitir şi şeful breslei. Copil de ţară, obişnuit cu munca, Vasile Ghiniţă a bătut la porţile Cimitirului „Eternitatea” la numai 22 de ani. Nu pentru a-şi conduce o rudă la groapă, ci pentru a lucra în construcţiile monumentelor funerare. „Iarna nu era de lucru şi eram trimis să lucrez ca gropar. Nu mi-a fost teamă. M-am pregătit din copilărie. Mergeam în cimitir cu băieţii şi făceam ca strigoii. E mai greu pentru cei din spital, care umblă cu morţii, nu pentru noi. La groapă ţi-l aduc îmbrăcat, aranjat. De cei vii îmi este mai frică”, spune groparul.

Vasile este un om cu frica lui Dumnezeu. „Dumnezeu dă, tot El ia”, spune bărbatul. Nu câştigă mai mult de 1.000 lei pe lună, iar legendele ţesute în jurul acestei bresle sunt infirmate de Vasile.

„În 1995 a fost un caz când i-au furat mortului costumul şi pălăria. Cazul a fost rezolvat, hoţul prins. Eu eram de pază”, spune groparul.

Înmormântat cu sticla de vin

Pe arşiţă sau pe ger năprasnic, Vasile Ghiniţă este la datorie. „Clientul are timp să aştepte”, dar regulile spun altceva.

„Iarna, când pământul îngheaţă, săpatul gropilor este o mare încercare. Batem în pământ ca în betoane. Am avut şi zece înmormântări într-o zi, iar noi suntem doar patru gropari”, explică Vasile.

Munca groparilor depinde de pretenţiile urmaşilor. Dacă răposatul a lăsat cu limbă de moarte să se odihnească într-o groapă simplă, groparii sapă numai 85/75 de centimetri. Dacă a vrut criptă, trebuie săpată o groapă de 120/240 de centimetri.

Vasile nu a contabilizat câte gropi a săpat în 23 de ani, dar fiecare „caz” şi-a lăsat amprenta asupra lui.

„Am văzut multe în cimitirul ăsta şi încă nu m-am călit destul. Plâng de fiecare dată când este adus, mult prea repede, un copil, un tânăr şi văd cum familia îşi arată durerea. Cu câţiva ani în urmă, trei fraţi au pierit înecaţi. A fost jale mare, plângeau şi pietrele din Moldova”, povesteşte groparul.

Jale este, spune Vasile, şi la deshumarea de la şapte ani.

„Pe unul l-au îngropat cu sticla de vin la picioare. Rudele spuneau că răposatului îi cam plăcea băutura şi nu l-au trimis «dincolo» cu mâna goală. Când l-au dezgropat, la şapte ani, au găsit sticla de vin intactă. Cine să mai bea?”, îşi aminteşte Vasile.

Pomenirea de la şapte ani aminteşte de cele şapte zile ale creaţiei

Mulţi romaşcani respectă tradiţia întocmai şi fac deshumarea după şapte ani. Învăţătura creştină spune că viaţa omului nu se sfârşeşte odată cu moartea trupului.

„Creştinii nu-şi uită morţii după îngroparea lor şi se preocupă de rugăciuni şi de pomenirea lor. Pomenirea de la şapte ani aminteşte de cele şapte zile ale creaţiei”, a spus preotul Constantin Gherasim, purtător de cuvânt al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului.

Unii au avut surpriza să-i găsească pe cei îngropaţi, la deshumarea de la şapte ani, într-o stare de neputrezire şi au intrat la idei.

„Se spune ba că sunt sfinţi, ba că au fost nişte păcătoşi, dar nimeni nu ştie de ce”, spune Vasile Ghiniţă. Specialiştii însă dau vina pe alimentele care conţin substanţe de sinteză care conservă trupurile sau pe compoziţia chimică a solului. „Eu stau la ţară, mănânc natural, nu consum prea multe E-uri”, încheie Vasile.