Secolul a trecut, Perfecţiunea rămîne

O ecuaţie, înălţătoare, dar şi neiertătoare, a existenţei, de la atom la galaxie, de la „Bagheta de Cristal” la Ruha. Un „fugit” clepsidric, care şi destramă, dar şi clădeşte, fie că acestea sînt hăuri de prăpăstii, fie că s-au apropiat de soare, ca piscuri. În ultimele zile, muşatina urbe a Romanului a escaladat, din nou, prin „arcuşul nepereche” al lui Ruha, un „Mont Blanc” al Perfecţiunii. O ascensiune la care Maestrul legendar al acestei răscruci dintre veacuri a împărţit sublimul urcuşului cu la fel de temerara pianistă Cipriana Gavrişiu.

A cincea Ediţie a „Baghetei” a fost însufleţită şi de „Arcuşul de Cristal” al violonistului lumii, de sorginte transilvană, de acest rapsod al veacului, care aparţine, prin dăruire, în primul rînd artei, apoi oamenilor şi, în cele din urmă, lui sieşi. Un Ruha care, avînd în el, existenţial, harul „cheii sol”, s-a contopit, clipă de clipă, şi cu omenescul de profunzime, ca şi cu înaltul zbor al gîndului ales, rezultînd, seară de seară, măreţia de „Missă Solemnis” a Concertelor sale. Și aceasta şi din cauză că „Crezul estetic” al lui e acela prin care ne-a convins, decenii la rînd, că şoptirea viorii se constituie ca limbajul cel mai curat al sufletului nostru.

Personalitatea stilistică a interpretului clujean se delimitează, impresionant de algoritmic, în peisajul contemporan al violonisticii lumii. Astfel, Maestrul „atacă” lucrările „cartezianic”, lansîndu-se şi pe o orizontală a timpului istoric, ca şi pe verticala, mereu nelimitată, a semnificaţiilor. Ruha, în creaţia sa tălmăcitoare, repetă, parcă, o procesualitate cosmică, pornind, la început, de la acel „quasar” al partiturii, pe care, apoi, îl desfăşoară într-un evantai complex al unei „expansiuni” sonore de trăiri omeneşti şi sensibilitate ruhaniană.

Violonistul Ştefan Ruha

Ascultînu-l pe Ruha, te afli mereu în faţa unui efect de „birefringenţă” creatoare, cînd într-un duo paralel, cînd într-o admirabilă rezultantă, dintre un mesaj al unui „ieri” şi o eflorescenţă a unui „azi”, dualitate pe care Maestrul o converteşte, de minune, într-un monom. Prin aceasta, arcuşul său operează un proces propriu de „ars aperta”, ea prefigurîndu-se, acum, ca un vitraliu cromatic, oferit, într-o armonioasă sinergie, atît umbrelor, cît şi luminii. De aici, Ruha dăruieşte celor din jur şi o partitură, parcursă de el cu rigoare, celibidachiană, dar şi un arcuş, independent şi numai al său. Prin interpretările sale, vioara sa ne ia împreună cu el şi ne poartă spre frontierele multînaltului, de unde, apoi, să considerăm lumea ca pe o esenţă şi nu ca pe nişte fapte, ceea ce constituie, de altfel, raţiunea de a fi a muzicii. Un Ruha al planetei şi al oamenilor, al drumurilor trubaduriene şi, spre bucuria noastră, şi al muşatinei „Baghete de Cristal”.

Pianista Cipriana Gavrişiu s-a însumat, într-o fericită osmoză, cu vioara, cu lucrările, cu Ruha. O însumare care a conferit clasicului acompaniament valenţe de „duo”. O claviatură sensibilă, dar şi dinamică, promptă, dar şi personală, atentă la dubla scriitură, dar şi diferenţiată în ceea ce priveşte nota de specificitate pe care o are pianul, în ipostază de nesolisticitate. O aceeaşi îmbinare imperceptibilă dintre datul istoric şi viziunea contemporană, cea de a doua, de cele mai multe ori, predominînd organic. Prin reverberaţia „pointilistă” şi eflorescentă a unei claviaturi animată de Cipriana Gavrişiu, lirismul liniar al arcuşului lui Ruha primeşte un plus de spaţialitate, de adîncire expresivă şi de contrast timbral. Dinamismul, de diferite nuanţări, al părţii pianistice sugerează, uneori, impresia că cele două partituri ale lucrării se confruntă între ele într-o năzuinţă ascunsă de a redeveni „părţi solistice”, asemeni unui imaginar „allegro de sonată”, dus între vioară şi pian.

Repertoriul acestui Recital de excepţie a cuprins în el un „fiorilegiu” de altitudine din literatura pentru vioară şi pian a vestului european, de la preclasicism şi clasici, la romantici şi impresionism. Astfel, după ipostazele multiple ale unui „diurn” sonor din „Sonata” lui Leclair, s-a desfăşurat uimitoare „Folia” lui Corelli, această catedrală meridională, învăluită, din toate părţile, de arcade perfecte şi zămislită din marmură şi aer. A urmat apoi un Beethoven matur, mai departe de „Heiligenstadt” şi mai mult în preajma „Odei Bucuriei”. Lirismul, încărcat de geometrie arhitecturală şi de profunzimi nebănuit, al „Scherzo”-ului următor, ne-a prefigurat suficient răspunsul la întrebarea: de ce „vă place Brahms”?. În final, un „Tzigane” ravelian a convins din nou că mirajul artistic, oricum s-ar întruchipa el, în muzică dispune de infinite deschideri, în a dărui fanteziei, aripi de zbor.

Un „Festival de Cristal”, un „Olimp al Maeştrilor” şi o „Geneză a Perfecţiunii”, toate trei s-au constituit acum, în Emblema sonoră a Urbei noastre muşatine.

de Gheorghe A.M. CIOBANU – text publicat în luna iunie 2001