Primul «responsabil», cronologic, al Școlii Sportive Roman a stat mai mult în Irlanda, de cînd a ieșit la pensie. Prigonit în perioada stalinistă pentru că avea origini „nesănătoase”, Militaru a dat peste o altă plagă, a manelelor, și în Irlanda. Fostul component al lotului național de handbal a devenit romașcan din dragoste pentru atleta Mariana Țarălungă, cu care s-a căsătorit acum 42 de ani. Nepoatele Andreea, Diana și Eliza sînt marea bucurie a celui care, în facultate, a fost coleg cu Dan Spătaru și cascadorul Sobi Cseh.
Paul Militaru a devenit romașcan în vîrtejul evenimentelor care i-au marcat viața, cel mai important, după cum spune, fiind cel al căsătoriei cu Mariana Țarălungă, cunoscuta atletă romașcană. S-a născut în 26 octombrie 1945, la Niculițel (Tulcea), la puțin timp după încheierea celui de al doilea război mondial.
Vremurile l-au găsit în 1960 la Onești, acolo unde a și început handbalul, la Liceul nr. 1. Din 1963 și pînă în 1967 a urmat cursurile Institutului de Cultură Fizică București, fiind legitimat ca handbalist în echipa facultății și, apoi, la ASA Ploiești, cu care a promovat în Divizia B. În 1968, echipa din Ploiești s-a mutat la Tîrgu Mureș și a promovat în Divizia A. Paul Militaru s-a transferat la CSM Borzești (Carom), tot în Divizia A, apoi a jucat la Știința Bacău, pînă în 1972, cînd a venit la Roman ca antrenor și jucător. La Roman, unde a găsit „o trupă de tineri doritori de a practica handbalul„, a fost coleg, printre alții, cu Dan Moisii – actualul antrenor secund de la HCM Roman – și Ioan Holban, antrenor principal al HCM în anul promovării acesteia, 2004, în Liga Națională. Tot în 1972, Militaru a început activitatea ca profesor la Școala Sportivă Roman, de pe lîngă Liceul nr. 2, fiind și primul responsabil, cum se numea atunci actuala funcție de director la o școală cu program sportiv.
Pionier al școlii romașcane de handbal
Școla Sportivă din Roman a fost înființată de profesorul Aurel Bacruban, în 1971 (foto – dreapta, sus). „Eu am fost la această școală ca profesor și antrenor din 1972 și pînă în 2009, cînd am ieșit la pensie. Școala Sportivă a devenit, apoi, Clubul Sportiv Școlar, avîndu-l ca prim director pe Ioan Severin. La conducerea CSȘ s-au perindat apoi, ca directori, Constantin Enea, Petru Ghervan, Luminița Ciocîrlan și Petre Sandu, cel care a reușit, printr-o muncă deosebită, să înființeze, după revoluție, Liceul cu Program Sportiv. Pînă să ajung în Roman, cea mai importantă pentru mine a fost activitatea la Carom Onești, unde am fost trei ani jucător și am fost selecționat la lotul național de tineret, în cantonamentul de la Brașov premergător participării la Cupa Țărilor Latine, avîndu-i ca antrenori pe marele Mihai Pintea și la fel de cunoscutul Lascăr Pană. Atunci am fost coleg cu jucători precum Ioan Odaie, Ion Tase, Nicu Voinea, Sandu Feher. În 1973, am promovat în divizia școlară cu echipa feminină a Școlii Sportive de Elevi, printre jucătoare avîndu-le pe Mioara Colban și Lili Sumănaru, care au ajuns apoi în Divizia A, la Tehnoton Iași. Apoi am promovat în divizia școlară, alături de Ioan Severin, echipa de băieți cu care am lucrat mulți ani. Aceste rezultate, cu juniorii, erau foarte mari pentru noi în perioada respectivă, deoarece era începutul activității de performanță în Roman. Ani de pionierat. Formarea echipei de seniori a contat, de asemenea, foarte mult. Pînă atunci nu era performanță, era doar sport de masă. Au venit apoi în oraș antrenori extraordinari precum Petru Ghervan, cu care Romanul a izbutit cea mai mare performanță a acelor vremuri, calificarea la turneul final al campionatului național, la juniori. Liviu Ianoș, cel mai valoros jucător, a fost mulți ani portar în echipa națională. Și acum, Romanul are portar în reprezentativa României, pe Bogdan Pralea„, ne readuce în actualitate Paul Militaru.
Romanul, o deziluzie provocată de ciori, la primul contact
Pentru Militaru, primul contact cu Romanul nu a lăsat deloc o impresie favorabilă. „Mi-aduc aminte că prima oară cînd am venit în Roman a fost în 1959, cu echipa de baschet în campionatul școlar pe Regiunea Bacău. S-a nimerit să fie o iarnă grea, cu multă zăpadă și frig, cum a fost acum. Priveliștea era aproape dezolantă. Bătea un vînt crunt și orașul era plin de ciori. Atunci mi-am zis că în viața mea nu voi mai călca pe aici. Vremurile m-au prins, apoi, în Bacău și acolo am cunoscut o studentă, Mariana Țarălungă, de care m-am îndrăgostit. Soarta a făcut să mă căsătoresc cu Mariana, în Roman, iar în aprilie vom aniversa 42 de ani de căsnicie. Cunoștința cu soția a fost cel mai fericit eveniment din existența mea, mi-a schimbat radical viața. Doamna mea a ținut echilibrul în familie, mi-a dăruit doi copii frumoși și deștepți. Daniela este absolventă a Facultății de birotică și acum lucrează în Roman, la Școala «Mihai Eminescu». Ciprian este medic veterinar și profesează în Irlanda, la Dublin. Eu și Mariana sîntem fericiții bunici a trei nepoate: Andreea este elevă la «Roman-Vodă», Diana și Eliza – în Irlanda„, se mîndrește Militaru.
Prigoana comunistă l-a dus din Dobrogea în Ardeal și, apoi, în Moldova
Existența lui Paul Militaru n-a fost nici pe departe una tihnită, fiind nevoit să-și schimbe domiciliul în cîteva rînduri, din cauza prigoanei comunist-staliniste, a „originii nesănătoase”. „Eu am avut bunici bogați, din partea mamei, care, astfel, era considerată fiică de chiabur, «dușman al poporului». Tata fusese ofițer în armata română în perioada postbelică, iar mama – învățătoare. Eram la Niculițel, în 1953, iar părinții mei, amenințați cu destituirea, au fost obligați să fugă pentru a-și pierde urma. Așa s-a făcut că am ajuns, toată familia, la Rodna Veche, în Bistrița Năsăud, la poalele Inăului. Acolo am stat pînă în 1959, cînd comuniștii au descoperit originea mamei și am fost nevoiți să fugim din nou. Am ajuns la Onești, un oraș muncitoresc, cu o industrie în plină expansiune și în care populația era amestecată, cu oameni veniți din toate colțurile țării. Acolo, în sfîrșit, ne-au pierdut urma„, rememorează Militaru perioada de chinuri. Apoi continuă: „Dacă tot am zis de Onești, nu vreau să omit să spun că tot acolo am avut ocazia și bucuria să mă reîntîlnesc cu Dan Spătaru, care a absolvit aceeași facultate ca și mine, ca și alți foști colegi, precum cascadorul Sobi Cseh, fotbalistul Nunweiller III sau handbalistul Cezar Nica„.
„N-am scăpat de manele nici în Irlanda”
Paul Militaru a ieșit la pensie în 2009 și, la foarte scurt timp, a plecat la fiul său, în Irlanda, unde a stat aproape un an de zile (foto). Vizitele în țara Sfîntului Patrick au continuat, apoi, perioadele fiind mai mult sau mai puțin lungi.
Despre oamenii și locurile din Irlanda, Militaru are numai cuvinte de laudă și tot de acolo păstrează o amintire «delicioasă», cum a numit-o: „Irlandezii sînt oameni foarte primitori, calmi, liniștiți. Toți fac mișcare. Acolo, sportul este cultură. Poate să ningă, poate să plouă, ei tot ies în parcuri la alergat. M-a impresionat foarte mult și nivelul de civilizație. Vorbesc frumos, nu auzi vreodată să se țipe în stradă, nu aruncă pe jos. Magazinele lor, în majoritate supermarket-uri, sînt foarte curate și foarte îngrijite. Parcă intri în altă lume. Nu întîmplător, trăiesc foarte bine. Într-o familie, formată din două persoane în activitate, venitul minim este de 3.000 de euro. Chiria este, însă, mare, cam 1.000 de euro, dar atît. Pe la noi, la televizor, s-a dat că Irlanda este foarte afectată de criză. Eu cunosc cel puțin 20 de romașcani care lucrează în Irlanda și nu știu de vreunul care să se întoarcă în Roman din cauza crizei de acolo. Pe de altă parte, Irlanda nu este neapărat o țară frumoasă, ca a noastră. Au făcut, însă, peste tot grădini, ca în Japonia și scot bani frumoși din acestea. Apropo, în 2010, de Paște, au venit copiii, băiatul și nora, la mine și mi-au spus: «Haide, tată, să-ți arătăm un colț de Românie în Irlanda, la iarbă verde! ». Și ne-am dus într-un fel de parc, la circa 20 kilometri de Dublin. Am trecut de bariera postată pe calea de acces și am plătit cîte opt euro de persoană. Astea te costă acolo, dar și nivelul de trai e ridicat, așa că nimeni nu face nazuri pe seama acestor taxe. Ce să spun? Peisajul era feeric. Am mai mers ce-am mai mers și, deodată, m-am blocat. Erau sumedenie de mașini și din difuzoare urlau manele. Ți se întorcea stomacul pe dos. Erau concetățeni de ai noștri. M-am uitat la băiat cam cruciș: «Nici în Irlanda nu scap de manele?» N-a durat mult bîlciul. Imediat, și-au făcut apariția patru polițiști, dintre care doi erau români. I-au amenințat cu evacuarea, în caz că nu reduc zgomotul, ca să poată simți toată lumea bine. De asemenea, aceeași măsură urma să fie luată dacă aruncau coji de semințe și altele. S-au conformat, că n-aveau ce face. Acolo nu te tocmești, ca la noi, în astfel de cazuri. Tot acolo, întîmplarea a făcut să ne întîlnim și cu doi elevi de ai soției mele, de la Școala 11. De altfel, cam 90% dintre cei din parc erau români, ieșiți la iarbă verde să petreacă de Sărbătorile Pascale”
Comentarii