„Poezia de dragoste” a devenit, de foarte multă vreme, ca un al doilea „metabolism” al fiinţei umane, în aşa fel încît spectrul ei de extensie a căpătat dimensiuni „galactice”, pornindu-se de la „sublim” şi ajungînd pînă la „banal”. Astfel, dacă un „gigant” al Renaşterii considera „Iubirea” ca fiind acea ce „mişcă sori şi aştri”, Tanţa şi Costel, cele două personaje de la Televiziunea Română din anii din urmă, declarau, umoristic, că „ea e un lucru foarte mare”.
Nuanţele iubirii încep cu „sublimul” şi se tot diluează, pînă devin „aventură”. Zilele trecute, prin volumul „bijoux”, cu o nouă ediţie „Tu, iubirea mea cea mare”, semnat de autoarea Natalia Rusu şi apărut la Editura „Papirus Media”, a oficiat ritualul acestui „Sublim”. Și ca orice sublim, acesta nu poate fi decît un pisc singuratic. Un „pisc” ca zbor, dar şi un „ocean”, ca adîncime sufletească proprie.
Apelînd la grafismul „curbei lui Gauss”, iubirea cu „I” mare e numai un monom, desigur „endo”, aflat la „aurora” curbei de mai sus, în ipostaza de „aşa să fie”, spre a mai reveni, probabil, la starea de „amurg” gaussian, acum ca amintirea lui „aşa a fost”. Nimic binom, mînă de mînă, sau ca „poartă brîncuşiană”, ca mater-pater, însumaţi într-o „familie”, binecuvîntată şi de Cer.
Iubirea ca Iubire e doar „Eu”, un eu şi singur, şi mărunt, dorindu-şi, la superlative de trăire, o pereche şi numai una, nu ca şi el, ci mult superioară, supremă pînă la sublim. Și cum aşa ceva e greu de întîlnit, şi greu, şi imposibil, atunci şi-o făureşte singur, clipă de clipă, zi de zi, fie imaginar, fie de la ceva, de regulă tot om, de lîngă el. Și-atîta e de-ajuns. Nu se doreşte altceva. O altă „fata morgana”, nu după care se fuge, ci de care se fuge.
Iubirea ca o stare e, astfel, monomică şi creatoare de catedrale şi de universuri. De cum mîinile lor se prind ca la Rodin, catedrala devine casă, universul, familie, iar Iubirea, polinomică. Și-aici iubire, dar nu a lui „eu”, ci a lui „noi”. De-aceea, poate, zborul acela de erete singuratic ar trebui să se numească cu alt termen, mai edenic.
„Dumbrava lirică” a Nataliei Rusu, cere, la început, şi o monadă, pentru ca, pe parcurs, asemeni uni „Ars amandi”, să-şi amintească cum a fost „adusă la zi” iubirea de la „şoaptă după şoaptă”, „filmată” sub lumina de la lună şi ajunsă, apoi, la „Ispirescu” după „Ispirescu”. A fost o iubire pea monovalentă, încît „amurgul” lui Gauss a rămas, pe mai departe, pluralic. Din nou, sublimul e „notat cu Unu”. O „Ana Karenina” şi nu „grădini” bogate în nume dragi, atît de multe, că „bunicii” de acum, ţinîndu-se de mînă ca un „sprijin”, nu le mai ţine minte pe fiecare.
O „Karenina”, la noi „Natalia”, care nu preferă „drama” eroinei tolstoiene, ci este categorică în „a avea” acest unicat, o „matriarhă” contemporană, e posesoarea unei uriaşe „forţe gravitaţionale” posesive, unicatul „prefigurat” la Iubirea monovalentă, devine acum un altfel de „unicat”, obiectual, cînd se află în lumea Iubirii bivalente. Un „Sublim” celestic, devenit acum gravitaţie telurică. Și dacă acum mîinile lui Rodin sînt prea delicate, atunci autoarea îşi imaginează „Valentini” mai autoritari, dăruiţi de destin cu „atotputernicia” celor ale creaţiilor lui Michelangelo.
Ce urmăreşte Universul, cu acel „Sublim”, cu-această distanţare uriaşă şi de aducere, apoi, la un „acelaşi numitor comun”? Și dacă „Sublimul” e orbitor, ce rost îşi mai are „selecţia naturală”? Și-apoi, de la „Sublim”, de ce „selecţia” sa preferă şi „banalul”? Și, totuşi, de la „Iubire” oarbă, monovalentă, se ajunge la nemărginirea evoluţiei umane, spre superior?…
Tu, Tanţo şi Costel, în adevăr, „Iubirea” e un lucru foarte mare…
de Gheorghe A.M. CIOBANU – text publicat în luna martie 2011
Comentarii