Omul care împarte bani în șase sate

Ștefan Agache, factor poştal în comuna Oniceni, are în grijă corespondenţa cetăţenilor din şase sate. Traseul său zilnic are o lungime de 27 de kilometri.

Ștefan Agache este unul dintre cei mai „aşteptaţi” săteni din comuna Oniceni. De mai bine de zece ani, el este omul care „aduce banul”, măcar o dată pe lună, atunci când se plătesc pensiile şi alocaţiile. Ștefan Agache este factor poştal la Oficiul Poştal Oniceni, unul dintre cei mai vechi poştaşi din judeţ. Are în  responsabilitate corespondenţa a mai bine de 1.000 de oameni, răspândiţi în şase sate: Oniceni, Lunca, Pietrosu, Solca, Poiana Humei şi Gorun. Este cel mai greu traseu din judeţ. Traseul complet într-o zi, care să cuprindă toate satele pe care le are jurisdicţie, înseamnă 27 de kilometri. De durat, durează mai mult sau mai puţin, depinde dacă e zi de pensie, de împărţit facturi din casă în casă sau doar de dus un plic către unul dintre consăteni. Kilometrii, însă, oricum ar da-o, rămân aceiaşi.

„E o mare problemă faptul că satele sunt izolate, răspândite pe dealuri şi despărţite de trupuri de pădure. Nu pot să-mi fac un traseu astfel încât să trec dintr-un sat în altul, fără să mă întorc la Oniceni. Practic, am două trasee. Unul care cuprinde Oniceni, Lunca, Pietrosu, Solca şi Poiana Humei, care are 15 kilometri, dus- întors, iar pentru a ajunge în satul Gorun trebuie să mă întorc la Oniceni. Până la capătul Gorunului sunt şase kilometri, dus- întors sunt 12 kilometri”, spune Ștefan Agache.

Traseul zilnic îl face cu bicicleta sau, pe vreme rea, cu căruţa, mijloc de transport arhaic, dar obligatoriu pentru poştaşii de la ţară.

„Când m-am angajat eu la poştă, să ai în proprietate un cal şi o căruţă, sau o cabrioletă, reprezenta unul dintre criteriile eliminatorii la înscrierea pentru concurs la postul de poştaş. Abia după aceea veneau celelalte criterii”, îşi aminteşte Ștefan Agache.

De cal şi de căruţă se leagă şi întâmplările care i-au dat mare bătaie de cap în carieră.

„S-a întâmplat să mă părăsească calul, în timp ce eu împărţeam pensii la Poiana Humei. Îl lăsasem la un stog, să mănânce fân şi, când am terminat de împărţit banii, nu mai aveam decât căruţa. Mi l-au adus înapoi câţiva copii de şcoală, care îl găsiseră umblând pe uliţă şi ştiau că e al meu”, povesteşte Ștefan Agache.

Facturi, pensii, alocaţii şi tabloide

Geanta lui Ștefan Agache cântăreşte, în fiecare zi, aproximativ 15 kilograme.

„În general, duc facturi la curent, abonamente la televiziuni, corespondenţă oficială, tot felul de citaţii, mai puţin scrisori, că, acum, lumea comunică prin telefon, chiar dacă suntem destul de departe de oraş şi lumea e, în general, săracă. Cei mai mulţi au pensii de agricultor, pensie minimă, de 350 de lei”, spune poştaşul.

Unii au, însă, bani şi pentru distracţie. „Merg bine tabloidele astea, «Click», «Libertatea», se întreabă. Am abonamente”, spune Ștefan Agache.

Știe cam tot ce mişcă prin sate, pentru că, cel puţin o dată pe lună, intră din casă în casă.

„Tot timpul am încercat să mă am bine cu toată lumea din sat. Nu-i vina mea că pensia e mică sau că primesc şi veşti proaste, că au citaţii, înfăţişări prin tribunale. Când mi-am început serviciul, nu puteam dormi noaptea de stres. Umblam cu bani şi cu oameni, două sectoare foarte grele, de la care mereu ies discuţii. Am reuşit ca, în zece ani, să nu am niciun fel de problemă şi sper să mă descurc la fel de bine în continuare”, spune Ștefan Agache, care speră să plece de la Poştă doar atunci când i-a veni rândul să-şi primească el pensia din mâna vreunui consătean mai tânăr.