O zăbovire între zări pure şi zădarnic

Amfiteatrul muşatin al frumosului artistic devine, de la o reîntîlnire cu el la o alta, tot mai populat cu nume de har şi cu alese zămisliri, alăturîndu-se mereu la constelaţia străbună a spiritualităţii româneşti.

Volumul „Locul şi Spiritul”, care şi-a propus poposiri fugare la întruchipările artistice deosebite ale oraşului nostru şi care a văzut lumina tiparului cu vreo patru ani urmă, se simte acum în situaţia de a-şi mai adăuga un tom, în paginile căruia să poposească nume noi de demiurgi, fie că aceştia aparţin unui ieri al răbojului, fie că abia au trecut pe sub arcadele adolescenţei. Din prima suită, mai sus amintită, ne oprim astăzi, cu o justificată uimire şi preţuire istorică, la acel care, apartenent şi învăţăcel juvenil al acestor meleaguri, s-a statornicit, acum cîteva decenii, pe pămînt transilvănean – Jenică Andrei – dăruindu-şi sensibilitatea sufletului său mare scenei şi, mai ales, condeiului poetic.

Din numeroasele sale apariţii de poezii, Cercul Militar local s-a oprit, în această primăvară, pentru serialul său de spectacole lirice, la volumul din urmă al acestuia, intitulat: „Scrisori de acreditare”. Poetica lui Andrei nu este un Obelisc al cotidianului, ci teluricul unui cotidian, pentru care, prin vorbirea sa de meşteşugar, poetul înalţă un Obelisc. Spaţiul său existenţial e intim, e suficient şi solaric, extins, cu efect de pictură bizantină, după o altă trispaţialitate: spre înălţimi, Dumnezeirea absolutului, în spatele unei vieţi, amintirile despre un plai moldav, iar în faţa lui azi, întruchiparea de singularitate a unei Ei. Și toată această arcatură triadică e învăluită într-o singurătate imponderabilă care, aşa zbuciumată cum este ea, autorul o preferă, pînă la revoltă, pe aceasta, în locul celeia de dincolo de un mîine al morţii.

Pentru poet, Sacralitatea nu mai e meta, ci şi omniprezentă, purificînd gînduri şi creionînd perfecţiuni. El se contopeşte cu Ea, nu atît printr-un „Credo” ideatic, ci mai mult prin acel „Vivo” vitalic al prezentului, în urma căruia toate îşi au o raţiune a firescului şi dimensiuni de orizont.

Prea adevărata şi, în acelaşi timp, mult simbolica „ea” se constituie, la dimensiunile întregului volum, ca o adevărată „axă de simetrie” a respiraţiei şi a desăvîrşirii. O „ea” perfectă, din care cauză şi singularitatea ei, ca şi singurătatea lui. Iubirea fiind sensul suprem al fiinţării, autorul o înconjoară pe „ea” cu o adorare continuă, o aceeaşi adorare pentru o aceeaşi „ea” care, în afara zeificării sale, se supune lui Pygmalion şi devine protoplasmă, ascultă de imperativul supravieţuirii şi, din Galatee, ajunge femeie. Dar, pentru poet, mitul antic al însufleţirii marmurei nu mai are loc, din contră, desăvîrşirea unui ideal, prefăcîndu-se în piatră.

Un alt univers, la fel de suprem, dar şi de intim pentru el, îl constituie acel al unui „ieri”, zămislit din farmecul unor amintiri proprii. Geografia silvică a locurilor sale natale, continuată cu arhitectura de teatru antic a Gîdinţilor şi ajunsă, apoi, în perimetrul „patriarhal” al urbei muşatine, toate se contopesc, prin mirajul lor obsedant, în acea mereu reluată declaraţie patetică: „Et in… Moldova ego”. Pentru el, iubirea de glie şi popor, de „ograda” bunicilor şi de trecutul unei istorii, nu-şi mai au, ca la „acea fără cusur”, configuraţie de gravură, ci ele au fost, dintru începuturi, metabolism.

Limbajul folosit de poet e de „prim plan”, firesc şi cotidian, metaforele redînd şi ele viaţa de lîngă noi. O îmbinare spontană de viziuni artistice diferite, dar şi apropiate, de la mărturisirea romantică la psihologismul contemporan şi de la cristalitatea formei, la naturaleţea trăirilor umane. Permanent te întîmpină arhitectura ordonată a ritmului, ca şi pendularea pură a rimei, încît parcă aluneci, cu privirea, peste zămislirea manolică a unei catedrale. Iar atunci cînd sufletul poeziei o cere, se prefigurează în faţa noastră, la fel de firesc, portrete de oameni şi descrieri de locuri, amîndouă păstrînd în ele retină de poet şi vîrf de peniţă.

Deşi poezia lui Andrei emană, repetat, suculenţă de Verhaeren şi coregrafie de Fragonard, totuşi ea e învăluită în voalul uşor al unei tristeţi metafizice. Iubeşte nespus de mult şi viaţa şi iubirea, dar şi una şi cealaltă pornesc de la un ideal, se zbat în singurătate şi sfîrşesc lîngă neiertătoarea moarte. Penumbra unei ireversibile zădărnicii învăluie totul şi existarea pe această planetă, ca şi planeta aceasta, sufocată de tehnică. Și, peste toate, o clepsidră atotcuprinzătoare, din al cărei nisip se pietruieşte, parcă tot mai mult, de la o zi la alta, drumul, fără întoarcere, înspre nimic. Un volum al cărui autor, prin aceste „Scrisori de acreditare”, va rămîne, pentru totdeauna, la Curţile lirice ale Parnasului.

de Gheorghe A.M. Ciobanu – text publicat în luna aprilie 2002