O nouă întîlnire cu planeta „Enescu”

Periodicitatea „Festivalului Internaţional George Enescu”, această manifestare „princeps” a lumii artistice contemporane, are în ea acea repetabilitate cosmică prin care anumite zone ale universului, în continua lor mişcare concentrică, se apropie, regulat, de strălucirea neobişnuită a unor „super-stele”.

„Gongul” de la „Ateneul” bucureştean semnalează, din 1958 încoace, din trei în trei ani, tocmai o astfel de „conjuncţie” muzicală, o nouă întîlnire cu „astrul artistic”, Enescu. Simbolic, Festivalul se desfăşoară în luna unui echilibru astronomic, echinocţiul de toamnă, lună în care, pe pămînt, lumina este egală cu întunericul, iar pe scenele de concert spiritualitatea umană se suprapune perfecţiunii.

Dacă poporul român ar fi dăruit omenirii numai pe Enescu – aşa cum, în muzică doar, o Anglie îl are pe Haendel, iar Nordul, pe Grieg – fără să mai fi fost şi constelaţiile Eminescu sau Brîncuşi, Grigorescu sau Iorga, tot ar fi rămas nemuritor în lumea de înălţime a gîndului frumos spus.

Un Enescu ce, odată prezent pe planetă, a devenit pisc şi s-a transformat în mit. Un Enescu prin care muzica românească a rămas o „şcoală” ce prefigurează viziunea veacurilor care vor veni. A mînuit, aşa cum trebuie să fie în artă, „fără pereche” şi arcuşul sau bagheta, şi claviatura sau condeiul, pe care le-a obişnuit cu înălţimile desăvîrşirilor şi a făcut din ele nestemate ale muzicii universale. Oricine şi oricînd ar încerca o ierarhizare a acestora, s-ar ajunge la o repetată imposibilitate, ele constituindu-se într-o unitate de altitudine şi creativitate.

Dar dacă Enescu rămîne, pentru totdeauna, un pisc în Istoria spiritualităţii universale, atunci acesta se numeşte „compoziţie”. Creaţia sa este restrînsă ca opusuri, dar infinită ca profunzime şi diversitate, pornindu-se de la miniaturismul de „cameră” şi culminînd cu dramaturgia scenică, mînuindu-se, într-o egală măsură, atît arhitectura tonală europeană, cît şi inflexiunile modale ale folclorului naţional.

Prin unele din lucrările sale, Enescu se afirmă ca un curajos deschizător de drumuri, prin care se cultivă, cu prioritate, problematica existenţială a fiinţei umane şi nu „şocul” trecător al unor experimente formale. „Omul, omul este mai presus de orice”, aşa exclamă şi el şi personajul tragic din lucrarea sa de căpătîi, opera „Oedip”. Acest „neoumanism” sau „umanism antic” constituie una din caracteristicile abisale ale „enescianismului”. Pentru viziunea sa estetică, arta nu poate exista „în sine”, abstractă şi metaumană, ci orice creaţie artistică trebuie să pornească şi să se termine, direct sau indirect, cu acest „mai presus de orice” oedipian. Și opusurile sale toate, de la rapsodii şi pînă la „Vox maris”, confirmă, cu prisosinţă, această cerinţă fundamentală. „Arta poetică” a lui Enescu lansează, în premieră şi cu motivaţie programatică, şi alte noi deschideri.

Astfel, el e primul compozitor european care propune, dar şi demonstrează creator, posibilitatea însumării folclorului naţional în desfăşurările simfonice, nu numai gen suită, ci chiar în forma complexă de „allegro de sonată”, de confruntare, redată instrumental sau simfonic.

Ion Irimescu – „Enescu”

„Rapsodiile”, alături de „Săteasca”, dar mai ales de „Sonata pentru pian şi vioară, în caracter popular românesc”, ilustrează prin această „revoluţie” componistică. Era firesc ca, odată cu afirmarea „folclorului simfonizat”, să se strecoare în „clasicismul” de pînă atunci al muzicii şi folosirea, cu intenţie de conţinut şi nu exotică, a evadărilor modale şi, în mod inedit, a „sfertului de ton”, sfert pe care instrumentele cu claviatură sau butoane nu-l pot reda, ci numai acelea cu corzi, precum şi vocea umană.

Creaţiile sale, amintite adineaori, ca şi opera „Oedip”, apelează mult la aceste formule. Indirect, prin această viziune estetică, Enescu adînceşte şi mai profund acel deziderat al artei contemporane, de a se realiza o sinteză cît mai cuprinzătoare între naţional şi universal, procesul acesta începînd cu fructificarea autentică a primeia dintre ele. Prin toate acestea, Maestrul „nepereche” al muzicii româneşti s-a afirmat ca un deosebit avangardist al epocii sale. Dacă un Paganini cînta, uneori, pe o singură coardă, pe acea Sol, „capricioasele” sale lucrări, George Enescu a tălmăcit existenţa, întotdeauna, pe o singură fibră, a artisticului muzical: Perfecţiunea.

de Gheorghe A.M. CIOBANU – text publicat în luna septembrie 2001