„Nu a dormit nimeni în noaptea de 23 august”

Amintirile unuia dintre puținii veterani de război din Roman, rămași în viață, sunt legate de momentul istoric din 1944. La 90 de ani, Gheorghe Bîrjoveanu are vii în memorie oamenii și evenimentele care i-au marcat viața.

Gheorghe Bîrjoveanu

Romaşcanul Gheorghe Bîrjoveanu, unul dintre puţinii veterani de război pe care îi mai are în viaţă oraşul, va împlini, pe 9 noiembrie, venerabila vârstă de 90 de ani. A adunat cu demnitate, în cele nouă decenii de existenţă, experiențe și amintiri demne de paginile unui roman, din care nu au lipsit ororile războiului, gustul liberării, frumuseţea meseriei de dascăl şi bucuria de a fi părinte.

Locotenentul în rezervă Gheorghe Bârjoveanu nu a fost în linia întâi. Nu a fost carne de tun, asemeni camarazilor săi. A avut noroc, după cum singur mărturiseşte, şi pentru asta nu a încetat nicio clipă să-i mulţumească Celui de Sus.

70 de ani de la ordinul de înrolare în armată

Pe când era elev în clasa a VI-a de liceu în Roman, în 1944, Gheorghe Bîrjoveanu a primit acasă, în satul Porceşti, actualmente Moldoveni, ordin de înrolare în armată. Din cauza războiului, şcoala se închisese. Gheorghe Bârjoveanu a fost trimis la Școala de Subofiţeri Activi de Geniu, Construcţii şi Căi Ferate din Râmnicu Vâlcea, într-o companie formată din şase plutoane, care însumau 200 de elevi.

„Eram cel mai mare dintre fraţi. Nu aveam mai mult de 19 ani când am plecat de-acasă. Mi-am îmbrăţişat în grabă părinţii, fratele şi surorile şi am plecat la drum. Nu credeam că o să mai văd vreodată locurile copilăriei”, mărturisește veteranul de război.

Până să ajungă la destinaţie, a făcut o oprire de zece zile în sudul ţării, în localitatea Vişina.

„La Vişina sosise Regimentul 37 Infanterie din Botoşani, care avea în subordine unităţi pe front la Iaşi. Acolo, am primit uniformă militară şi merinde şi m-au trimis la Râmnicu Vâlcea. Tocmai când am ajuns la Drăgăşani, a sunat alarma. Două escadrile de avioane de bombardament, supranumite «Fortăreţe zburătoare», înconjurate de avioane de vânătoare, m-au trezit la realitate. Am coborât din tren şi am stat trei ore pe câmp, până ce pericolul a trecut. Avioanele veneau din Sicilia, unde aveau baza, şi veniseră să bombardeze zona Piteşti – Bucureşti – Ploieşti. Seara, am ajuns la Râmnicu Vâlcea, alături de peste 20 de elevi. Două zile mai târziu, ne-au trimis pe malul Oltului şi am început instrucţia. Nu a dormit nimeni în noaptea de 23 august. Am ascultat cu toţii la radio proclamaţia Regelui Mihai către ţară, în care acesta anunţa ruperea relaţiilor diplomatice cu Germania şi întoarcerea armelor împotriva nemţilor. Deşi am avut o misiune mult mai uşoară decât cea de a lupta corp la corp cu inamicul, pericolul exista la orice colţ. Mi-amintesc că făceam de gardă la depozitul de muniţie al şcolii, situat într-o pădure deasă. Eram singur şi, la orice foşnet, trăgeam cu arma. Abia când am primit misiune să păzim instituţiile din oraş, am luat contact cu atmosfera de război. Străzile deveneau pustii când se suna alarma. Oamenii se speriau şi stăteau ascunşi în case. Războiul lăsase urme adânci în sufletele populaţiei: case distruse, familii din care lipsea tatăl şi foamete. Este tabloul unor vremuri pe care, din fericire, tinerii de azi îl mai văd în filme”, îşi aminteşte Gheorghe Bîrjoveanu.

Comandantul subofiţerului Bîrjoveanu a trebuit să plece pe front în Ardeal.

„Era mai mare decât mine. Avea 30 de ani şi era din Adjud. M-a înţeles, m-a ajutat şi m-a protejat din prima clipă în care ne-am cunoscut. Asta înseamnă mult în vremuri dificile. Lucrurile personale mi le-a lăsat mie şi m-a rugat să i le dau mamei lui. A fost ca un presentiment. Comandantul Bucur a căzut la datorie şi nu s-a mai bucurat de libertate. Mi-a părut foarte rău. L-am simţit ca pe un frate, poate chiar mai mult”, îşi aminteşte Gheorghe Bîrjoveanu.

Din teatrul de operaţiune la catedră

Reîntors acasă, în 1945, Gheorghe Bîrjoveanu a continuat liceul. Munca la catedră i s-a părut cea mai potrivită alegere. A fost învăţător, apoi profesor de matematică în mai multe localităţi nemţene: Borleşti-Tazlău, Bahna, Onişcani, Gâdinţi şi la Școala Specială din Roman, de unde a ieşit la pensie, în 1991. Și ceilalţi doi camarazi de arme, consătenii lui – Aurel Panainte şi Gheorghe Moisii – au îmbrăţişat aceleaşi profesii: profesor de matematică, respectiv învăţător, ultimul fiind tatăl regretatului profesor antrenor Dan Moisii, de la Liceul cu Program Sportiv.

Gheorghe Bîrjoveanu a iubit copiii. Are o fată, economist la Piatra Neamţ, şi un băiat, inginer la Craiova. Se laudă şi cu cei de-acasă, şi cu cei cărora le-a fost dascăl:

„Eu a trebuit să iau mai întâi arma în mână şi apoi cartea. Elevii mei au avut alte opţiuni. Constantin Schifîrneţ, din Bahna, de exemplu, este unul dintre elevii cu care mă mândresc. Când era cu oile pe câmp, avea întotdeauna o carte în buzunar. Astăzi, este cadru didactic universitar la Bucureşti. Mi-a plăcut de el că a fost ambiţios şi, mai ales, că nu a uitat de unde a plecat”, a mai spus Gheorghe Bîrjoveanu.