Mitologie contemporană – Viorica Agarici

HomeGaleriile Gheorghe A. M. Ciobanu

Mitologie contemporană – Viorica Agarici

 

ciobanu gheorghe am 03Dacă, de regulă, lumea de esenţe şi de „altceva” a miturilor nu se converteşte, decît prin artisticul epic, în fapt real şi în secvenţe cotidiene, din contră, acestea din urmă, atunci cînd ele îşi au dimensiuni neobişnuite, se transformă treptat, de la o reconsiderare a lor la o alta, şi, prin proiectarea acestora pe spaţiul de fugă al istoriei, în simbol şi legendă. Și, astfel, se trece încet, ireversibil şi ascendent, de la „s-a petrecut” la „a fost odată”, de la un „veni, vidi” la o „et in Arcadia ego”.

Momentul „Viorica Agarici„, desfăşurat la răscrucea dintre deceniile patru şi cinci ale secolului trecut, în locul de rostogolire al roţilor de tren al Gării Romanului, constituie tocmai o astfel de ilustrare. O femeie de suflet se răzvrătea cu îndîrjire împotriva pîngăririi sufletului omenesc, o Doamnă învăluită în nobleţea unui crez de altitudine protesta, cu hotărîre de oştean, în faţa înjosirilor de infern cu care era murdărită hlamida nobilă a fiinţei umane. Într-o Europă a urii şi a martirajului etnic, în care naşterea îşi pierduse sacralitatea ei de Bethleem, devenind absurdă, iar moartea se transformase, din apoteoză oedipiană, în năclăire de abator, undeva, lîngă o confluenţă muşatină aşezată de istorie, ca un simbol al măsurii, între geografiile hrăpăreţe şi crude ale unor imperii de coşmar, o „voievodeasă” a gîndului curat şi a faptelor demne se aşeza cu dîrzenie, ca o barieră de piatră, în faţa acestei maree de apocalips.

bust viorica agarici„Eroina” de la Roman a înălţat atunci o spadă de strigăt şi-un strigăt de alarmă, nu doar ca pe o „Declaraţie a drepturilor Omului”, sau ca pe o lamentaţie blasfemică de Cassandră, ci ea şi-a încununat protestul cu gestul ei umanitar, în urma căruia s-au deschis porţi de infern, s-au dăruit speranţe de supravieţuire unor muribunzi şi s-a arătat lumii că mai presus de platoşe şi neîndurare, de ambiţii şi războaie, se află omul. Un om care, dezbrăcat de veşmîntul de „lup” al viziunii lui Hobbes, să fie, asemeni vorbelor lui Sofocle, măreţ, dar şi preţuitor de omenesc, să fie un „homo homini homo”.

„Mama” Agarici s-a ridicat, în acea zi, aşa cum ar fi trebuit să se ridice întotdeauna toţi cetăţenii lumii, nu în numele unei anumite morale de conjunctură, ci în acel al dreptului suprem al protoplasmei de a fiinţa, al unei etici a universului uman. Prin aceasta, actul ei, temerar atunci, dar firesc acum, se apropia de înălţimile pure ale sacrului, ale unor zone de altitudine de unde „Planeta albastră” nu-şi mai dezvăluie încleştările absurde ale cotidianului sau clasificările barbare ale unui program alienat, ci doar dimensiunile ei de apartenenţă la un univers a cărui lege fundamentală rămîne perfecţiunea.

Prin aceasta, „Marea Doamnă” a sufletului romaşcan se transferă, ireversibil, din lumea faptului mărunt în aceea a legendei, transformîndu-se peren, asemeni personajelor mitologice, din „Agarici Femeia” în „Mitul Agarici”.

de Gheorghe A.M. CIOBANU – text publicat în luna iulie 2001

 

 

 

 

Comentarii

WORDPRESS: 0