Mioriticul Eminescu

O nouă construcţie astronomică, între traiectoria cuminte şi repetabilă a planetei noastre şi momentul cosmic în care a explodat o stea şi s-a născut o galaxie: Eminescu. O nouă întîlnire a drumurilor noastre efemere cu densitatea de quasar a veşniciei, cu Eminescu. Și cum substanţa generatoare a fost de sorginte moldavă, iar cerul, ca un creuzet, avea în el ceva din circularitatea sanctuarului sarmisegetuzian, a fost să fie ca şi cel teluric născut să poarte cu el, de la candoare înspre nemurire, destinul mitologic al Mioriţei. În creaţia voievodului de la Ipoteşti s-au alăturat, filogenetic, fîşii de gînd şi cugetare, care au refăcut, parcă, peste milenii şi ani, ţesătura de ie pastorală a universului mioritic. O ţesătură ce depăşeşte, însă, proporţiile doinite ale unui mit respus în penumbra unor întîlniri de seară, acoperind cu faldurile ei întinderile de aur ale unei plăsmuiri geniale. Puse alături, par a se continua, aşa cum scînteile unei supernove repetă tremurul de lumină al fulgului de nea, amîndouă avînd, în adîncul lor, perfecţiune de cristal şi evadare înspre nesfîrşit.

Suficienţa şi statornicia de loc geometric a „piciorului de plai”, cu arhitectura sa de „curte interioară” şi deschidere doar spre cer, le regăsim în geografia utopică a „insulei lui Euthanasius”, unde nu te biciuiesc tentaţiile unor evadări spre alte orizonturi, ci doar dorul rămînerii sau al unui visat zbor icarian către stele. Două fărîme circulare de univers, în perimetrul mitic al cărora trebuie să se facă auzite, asemeni teatrului antic, zicerile omului despre veşnicie şi sublim.

Și primul strigăt de acest fel se răsvrăteşte împotriva morţii, fie că el porneşte de la o „oiţă năzdrăvană” ce nu vrea să creadă în „apusuri de soare”, ci doar în certitudinea proteguitoare a „umbrei de zăvoi”, fie că un strigăt asemănător cutremură o întreagă specie umană, atunci cînd eflorescenţa ei primăvăratică e sfîrtecată fără sens şi ajunge în stare de „mortua est”. Și Mioriţa şi poetul declară război morţii, iar în loc de a-i accepta, cu înţelepciune, locul ei în implacabila devenire a fiinţării cosmice, ei îi refuză firescul, ajungînd în a-şi dori un alt spaţiu existenţial, lipsit de solidaritate şi alcătuit după o altă întruchipare cerească. Pînă la urmă şi unul şi celălalt se împacă cu imaginea unui lăcaş al liniştirii, undeva în „dosul stînii” sau pe „malul mării”, locuri fireşti, lipsite de monumentalitate şi pierdute în foşnetul ancestral al vegetalului. Un popas, parcă şi mai puţin o trecere înspre un alt tărîm, o rămînere indecisă la frontiera dintre viaţă şi moarte, dintre neînsufleţirea cărnii şi fluenţa, pe mai departe, a lumii.

Și cum în amîndouă creaţiile se ajunge la comuniunea cu o stare de mijloc, încărcată de bivalenţă şi capabilă, astfel, de a visa, în amîndouă se stă de vorbă „la gard” cu cerul, cu plăsmuirile de legendă şi perfecţiune ale acestuia, se întind mîini tremurînde dintr-o parte în alta, se proiectează întîlniri reciproce şi se lasă cuprinşi şi unii şi alţii, de bucurii şi zbateri asemănătoare. Și tot la amîndouă, fie că personajul e pastoral, fie că poartă cu el aură hyperionică, arcada de trecere de la clocotul pămîntului la beatitudinea cerului, sau de la „nemurirea” celui din urmă la „norocul” celuilalt, o constituie mirajul feminin, această supremă îngemănare de „mîndră crăiasă” cu „floare de cireş”.

Odată ce logodna dintre adîncimi şi înalturi s-a înfiripat, grija de gospodar a ţăranului român pune stăpînire pe toate, căutîndu-se a se face, mai ales, linişte în zbuciumul sufletesc al oamenilor. Ordonarea cosmosului constituie, la ambele creaţii, finalul de cortină al desfăşurărilor. Dialogul diferenţiat cu „mama bătrînă”, sau cu ceilalţi „ciobănei” se continuă cu grija pentru soarta „sutelor de catarge”, confruntate cu incertitudinea vieţii, ca şi cu imperativele din „Glossă”.

Un mit despre „a fi”, pornit de la arcatura de lemn a unui cerdac rural şi ajuns la arcada de piatră a unei catedrale, prin emanaţia de geniu a lui Eminescu, devenit şi el, apoi, prin destinul nemurii, un al mit.

Pentru spiritualitatea românească, Eminescu nu reprezintă doar un zămislitor de veşnicie, sau un Manole al unor nemaiîntîlnite vorbiri, un arheolog cu har de sensuri profunde sau un corăbier al celor mai omeneşti oceane, ci Nemuritorul de la Ipoteşti ne aparţine ca fiindu- ne un pelerin al Golgotei noastre strămoşeşti, trecîndu-ne prin istorie cu glăsuire de profet şi proorocire întru „a fi”.

de Gheorghe A.M. Ciobanu – text publicat în luna ianuarie 2003