„Melancolia… devenirii”

În ultimele zile, „Cercul Militar” romaşcan s-a dovedit a fi, din nou, un „cerc” ce cheamă, în perimetrul său, pe cît mai mulţi iubitori de spiritualitate şi care „militează” pentru promovarea unei culturi de altitudine. Astfel, ca pe un preludiu la recitalul-spectacol de poezie autohtonă contemporană, a vernisat şi găzduieşte, în continuare, expoziţia de grafică a tinerei plasticiene Tereza Bulai. Autoarea şi-a intitulat grupajul prezentat „Melancolii de toamnă”, fie că l-a pregătit pentru a fi expus în acest anotimp, fie că îl însumează, metaforic, unei astfel de etape a devenirii naturii.

Lucrările oferite privirilor noastre sînt monocromatice, grafii în tuş şi cîteva în creion. Primul grup e predominant vegetal, arborescent, silvanic. Ipostaza de toamnă, de devenire finalică, nu e redată cromatic, spre a se putea surprinde, astfel, reverberaţii sufleteşti sau nuanţe de meditaţie tragică. Grafia în tuş relevă, în schimb, zbuciumul vieţii primare în a se supravieţui, zbucium care s-a pietrificat, an după an, şi care s-a adăugat pe trunchiurile contorsionate ale copacilor. Astfel, fiecare dintre ei îşi are propria sa „biografie”, propria sa devenire şi, astfel, autoarea, surprinzînd sensibil aceste metamorfoze diferenţiate, realizează o adevărată „galerie de portrete arboricole”. Un plus pentru noi în a considera genericul expoziţiei nu ca pe o trimitere calendaristică, ci ca o subtilă interpretare existenţială.

Confruntarea dintre vegetalul de lîngă noi şi neiertătoarea natură nu are în ea nimic armonic sau de coexistenţă, de adaptare sau de însumare a lui în geometria echilibrată a perfecţiunii celeia din urmă.

Zbaterile au fost radicale, acute şi în tăcere şi, aşa cum trădează grafica impusă, acest „care pe care” se continuă şi acum, de pe poziţia unei fatale egalităţi. Or aşa ceva, o atare supravieţuire a clorofilei, nu se poate reda plenar decît prin modalitatea graficii în tuş. Și plasticiana noastră, deşi are lucrări şi în ulei, a preferat să-şi concretizeze crezul ei asupra vieţii cu ajutorul peniţei sau a creionului. O concordanţă subînţeleasă între o viziune existenţială şi limbajul artistic corespunzător.

Deşi predominant ataşată pădurii, lumii vegetale a acesteia, autoarea întroduce episodic, în peisaj şi cîte un personaj uman. Se preferă întruchipările de silfidă ale unor adolescente, dăltuite într-un creionaj de sculptură şi finisate pînă la contur coregrafic. O zămislire de frumos anatomic, ce nu lasă să se strecoare în afară nici un tremur de trăire interioară. Dacă cineva, odinioară, ne dăruia o „Frumoasă fără corp”, acum, Tereza Bulai ne creionează „Frumoase fără suflet”. Și dacă prima nu este posibilă în plastică, celelalte, în schimb, nu-şi găsesc căutare în arta cuvîntului.

Componenta umană a graficii este mult echilibrată şi foarte mult dăltuită spre perfecţiune. Prezenţa ei, prin verticala de o atentă linearitate, transmite înţelepciune şi împlinire. Nu se mai aşteaptă nimic, nu se va mai schimba nimic. E un triumf al luptei de supravieţuire, care pare a-şi fi oprit zbaterea. De aceea, privind mai îndelung grafica lui Bulai, ai sentimentul că te afli pe o planetă îndepărtată, pe suprafaţa căreia au apărut, mai întîi, fiinţele umane care şi-au încheiat lupta lor pentru a fi, prin a-şi fi făurit o anatomie finală şi perfectă, iar, mult mai tîrziu, s-a înfiripat şi vegetalul arborescent, ce abia acum îşi desfăşoară confruntarea sa cu o aceeaşi nemiloasă natură.

Grupurile florale, episodice şi ele, se găsesc, undeva, la mijloc, între frămîntatele păduri şi lirismul beatificat al personajelor feminine, între penumbra „codrilor de aramă” şi seninul celor asemănătoare cu „floarea albă de cireş”. Ele reprezintă o lume care, pe parcurs, prin repetate primeniri ale firii, îşi vor constitui şi ele o anumită personalitate.

Pornind de la acea zicere a lui George Enescu, că „talent înseamnă unu la sută inspiraţie şi 99 la sută transpiraţie”, se pare că Tereza Bulai a trecut de minune prima probă. O aşteaptă, de acum încolo, o îndelungată confruntare „arboricolă” cu realitatea, pe care, apoi, s-o transfere în lumea „mai mult ca perfectului” artistic.

de Gheorghe A.M. CIOBANU – text publicat în luna februarie 2002