Medicină cu pistolul la gât

Eugenia Iancu (foto) a fost premiată pentru 50 de ani de carieră medicală. Cei mai mulți ani i-a dedicat oamenilor cu probleme sociale. La cabinetul comunitar de pe strada Păcii a fost împușcată de rudele unei paciente.

Cu prilejul festivităților dedicate „Zilelor Romanului”, doctorița  Eugenia Iancu, medic internist, a primit din partea Primăriei Roman o diplomă de excelență pentru întreaga sa activitate, care se întinde pe aproape cinci decenii: 48 de ani, 6 luni și 6 zile. În acest timp a fost medic de dispensar de țară, medic de policlinică, de spital, de cabinet comunitar. O activitate începută la 23 de ani și încheiată cu puțin timp în urmă, când sănătatea nu i-a mai permis să profeseze. „Așa era atunci sistemul de învățământ. Terminam foarte tineri liceul și, la fel de tineri, aproape niște copii, facultatea”, spune Eugenia Iancu. Pentru că a terminat liceul cu media 10, a avut dreptul de a fi admisă la facultate fără examen. S-a îndreptat spre medicină pentru că i-a plăcut și pentru că, în același timp, a vrut să îndeplinească visul tatălui vitreg. „Tatăl meu biologic a fost ofițer, a murit când eu aveam doi ani, la căderea Odesei. Aproape că nu mi-l amintesc. Mama mea s-a recăsătorit, tatăl care m-a crescut fiind farmacist. El și-ar fi dorit să fie medic, dar din motive politice dosarul i-a fost respins. A reușit să facă farmacia, dar m-a sprijinit pe mine să termin medicina”, povestește medicul Eugenia Iancu. În cei aproape 50 de ani de profesie, doctorița Iancu a fost mereu aproape de pacienți, jumătate din activitate având un puternic caracter social: muncă în dispensare comunitare, la dispensarul pentru pensionari sau naveta în comune aflate la mare distanță de oraș. „În toți acești ani am fost, practic, martoră la evoluția medicinei și a sistemului de sănătate. Când am început medicina, când aveam o urgență, îmi băteau oamenii din sat în geam la cămăruța în care dormeam, alături de sala de consultații, înhăma moș Anton calul la căruță și plecam la drum. Nu pot să uit o femeie care a pierdut un copil pe câmp, în timp ce muncea la plan, cum spuneau oamenii din sat la norma de muncă de la CAP. Cu femeia în brațe, în căruță, am plecat de la Gâdinți la spitalul din Roman. Când am ajuns la spital, eram amândouă pline de sânge, nu se mai știa care era medicul, care era pacienta”, povestește medicul Eugenia Iancu.
Și tot ca și cum ar fi fost ieri, își amintește prima sa zi de muncă. O zi pe care și-a petrecut-o în curtea casei unui „brunețel”. „Făceam foc la etuvă ca la locomotivă. „Pacientul”, împreună cu nevasta lui, stăteau turcește în mijlocul ogrăzii, iar noi, până seara, i-am deparazitat și le-am dezinfectat toate hainele. În noiembrie 1962, când am început eu serviciul, era o perioadă în care păduchii erau la ordinea zilei, aveam și pacienți cu tifos exantematic. Ceea ce făceam atunci era „medicină de campanie”. Era greu, dar în același timp o perioadă de formare extraordinară. Ca și cum cineva te-ar arunca în mijlocul oceanului și, de nevoie, începi să dai din mâini și înveți să înoți. Când aveam zi de consultații, la dispensar era ca la iarmaroc, program non-stop, de la 7 dimineața până seara. Miercurea nu aveam zi de consultații. Era ziua în care luam pacienții cu probleme grave și cu ei de mână băteam din ușă în ușă la medicii specialiști. Învățam de la colegii mei cu experiență”, a mărturisit doctorița Iancu.

Împușcată de un pacient

După ce s-a pensionat, Eugenia Iancu a continuat să lucreze. Și pentru că nu și-a dorit niciodată să stea în calea afirmării unui tânăr la început de drum, a continuat să lucreze la dispensarele pe care nu le voia nimeni, unde nevoia de medici era mai mare decât în orice loc. Așa a ajuns să lucreze câțiva ani la dispensarul comunitar de pe strada Păcii, destinat populației rrome din zonă. Grea încercare, în care nu erau suficiente doar cunoștințele de medicină. Erau necesare răbdare de fier, putere de convingere și mult curaj. Jumătate din timpul petrecut la cabinet era mai mult muncă de educare a pacienților. Era confidenta lor. „A fost o perioadă dificilă, pentru că  aveam mult de luptat cu mentalitatea lor și cu obiceiurile, nu din cele mai sănătoase. Ca să dau doar un exemplu a ceea ce însemna să lucrezi la dispensarul comunitar, vă spun o întâmplare. Într-o după- amiază, o adolescentă a călcat într-un cui și au adus-o la cabinet. Așa cum e la rromi obiceiul, fata a fost însoțită de părinți, bunici, frați, verișori, umpluseră cabinetul. După ce m-am lămurit ce s-a întâmplat, am oprit fata și pe ceilalți i-am rugat să părăsească cabinetul, ca să mă pot ocupa de pacientă. Cu mare greu am reușit să-i scot, iar unul dintre ei, un tânăr, s-a întors de la ușă, a scos un pistol cu bile din buzunar și a tras în mine. M-a atins ușor în zona gâtului. Recunosc că atunci m-am speriat și am făcut plângere la Poliție”, își amintește medicul Eugenia Iancu.
Împotriva tuturor încercărilor și neajunsurilor la care a fost expusă în nobila profesie practicată o viață, credința, munca și jurământul lui Hipocrate depus ca medic sunt concentrate de doctorița Iancu în puține și vibrante cuvinte:”Din păcate, însă, astăzi s-a pierdut mult din apropierea medicului de pacient, lucru pe care tehnica nu îl poate înlocui”.

[sam id=”3″ codes=”true”]