Articol publicat în data de: vin, 13 Apr 2012



„ÎNVIEREA DOMNULUI, O PERPETUĂ ÎNFIERE A OMULUI”

†EFTIMIE,

Arhiepiscop al Romanului și Bacăului

 

Pastorală la Sărbătoarea Învierii Domnului nostru Iisus Hristos.

Roman – 2012.

 

 

Iubitului nostru cler, cinului monahal și tuturor dreptmăritorilor creștini din această de Dumnezeu păzită și binecuvîntată eparhie, har, milă și pace de la Îndurătorul Dumnezeu, iar de la noi părintească dragoste!

Iubiții mei fii duhovnicești,

 

HRISTOS A ÎNVIAT!

 

După ce am petrecut Săptămîna Patimilor, în care am retrăit cu evlavie ultimele momente din viața lui Iisus Hristos, Fiul Omului, Fiul lui Dumnezeu, începem o nouă săptămînă de bucurie duhovnicească, în care fiecare zi este o „Duminică”, adică o zi a Învierii.

Iisus a murit vineri, către orele 15 și a fost înmormîntat imediat într-un mormînt nou, ce aparținea lui Iosif din Arimateea. Evident că se împlineau cuvintele Lui pe care le spusese mai înainte: „Vulpile au vizuini, iar Fiul Omului nu are unde să-Și plece capul” (Matei 8, 20). În acest sens, El, Făcătorul cerului și al pămîntului, nu avea nici locuință, deci nici loc unde să Se înmormînteze. A primit mormîntul cu împrumut, pentru trei zile, de la un pămîntean. Așadar, moartea lui fizică a fost întru totul reală și evidentă. După atîtea schingiuiri, bătăi, cruce, El, Omul Iisus, Și-a dat sufletul zicînd: „Săvîrșitu-S-a!” (Ioan 19, 30).

Din punct de vedere istoric, moartea lui Hristos a survenit în momentul cînd la poporul ales începea Sabatul, o perioadă de reculegere, de repaus, cînd nimeni nu se mai putea implica în pregătirea ritualului înmormîntării. La acea vreme era mai importantă legea decît iubirea față de om, de aceea se ajunsese la o exagerată respectare a ei, de multe ori în detrimentul a ceea ce ea trebuia să protejeze. De aceea femeile mironosițe au așteptat nerăbdătoare să treacă timpul Sabatului și a doua zi, „foarte de dimineață” (Luca 24, 1) au plecat cu grabă la mormînt pentru a împlini practica iudaică de pregătire a trupului celui mort, continuînd ceea ce începuseră vineri seară, înaintea Sabatului. Ele căutau trupul mort al Domnului, pe Care, împreună cu Iosif din Arimateea și Ioan, îl coborîseră cu durere de pe cruce. Au găsit însă mormîntul gol și ca martori ai învierii doi îngeri în veșminte strălucitoare, care le-au întîmpinat cu niște cuvinte memorabile: „De ce căutați pe Cel viu între cei morți? Nu este aici, ci S-a sculat” (Luca 24, 5-6). Această vestire a adevărului învierii de către îngeri, precum și încredințarea apostolilor despre aceasta au constituit fundamentul divin al teologiei și credinței creștine, devenind constanta de care se leagă intim întreaga viață creștină, Învierea Domnului fiind nu doar un eveniment solemn la care suntem chemați să participăm printr-o anumită pregătire, într-o anumită zi din an, ci o trăire reală, cotidiană, o stare duhovnicească permanentă ce ne umple viața.

 

Iubiți fii în Hristos,

 

De două mii de ani ne raportăm viețuirea la adevărul incontestabil al învierii și continuăm să îl mărturisim, conștienți fiind de valoarea lui, asemenea Sfîntului Pavel care spunea corintenilor: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică și credința voastră” (I Corinteni 15, 14). Acesta este motivul pentru care de două milenii mărturisim liturgic: „Hristos a înviat din morți, cu moartea pre moarte călcînd și celor din morminte viață dăruindu-le!”. Aceasta presupune că Iisus a înviat prin puterea proprie.

Învieri din morți au mai fost, scripturile Vechiului Testament, dar și Evangheliile consemnînd cîteva tocmai pentru a confirma prin Revalație faptul că adevărata destinație a omului nu este lumea aceasta. Noul Testament relatează trei astfel de situații, dar acestea nu au fost decît reanimări, adică cei înviați de Iisus au reînceput să trăiască asemenea celorlalți oameni, reluîndu-și viața, supunîndu-se legilor biologice, fiind destinați să moară din nou. Pentru Iisus, învierea nu-i reanimare, ci este cu totul altceva. Învierea Sa nu seamănă deloc cu cea a fiului văduvei din Nain, sau a lui Lazăr din Betania. Din relatările evangheliștilor, Iisus, după înviere, se comportă ca un om normal, mîncînd cu apropiații Săi, făcînd gesturi din ordinea umană, pentru a încredința pe contemporani de prezența Sa reală în această lume efemeră. Însă viața Sa era alta, adică avea un alt conținut, iar fizicul Său avea alte atribute, care nu mai aparțineau acestei lumi. Timpul, distanțele, obstacolele nu mai contau pentru El. În persoana Mîntuitorului Hristos se manifesta o ființă umană înnoită, diferită de cea de pînă atunci. Persoana Mîntuitorului este în același timp trup, dar și duh, mai bine zis trup spiritualizat, înduhovnicit. El trece prin ușile încuiate și în același timp mănîncă împreună cu Apostolii, iar Toma probează veridicitatea prezenței Sale trupești. Este greu să descriem cum trupul înviat al Mîntuitorului este asemenea nouă și în același timp diferit. După înviere, trupul Său păstra stigmatele acestei lumi, dar nu mai aparținea acestei lumi, ci unei lumi transfigurate. De aceea, evenimentul învierii lui Iisus a bulversat istoria umanității.

Prin învierea Lui, istoria lumii primește alte atribute, un nou sens. De la înviere se poate vorbi despre o nouă creație. Este ceea ce anunțase întru Duhul profetul Isaia: „Pentru că Eu voi face ceruri noi și pămînt nou. Nimeni nu-și va mai aduce aminte de vremurile trecute și nimănui nu-i vor mai veni în minte, ci se vor bucura și se vor veseli de ceea ce Eu voi fi făcut, căci iată întemeiez Ierusalimul pentru bucurie și poporul lui pentru desfătare” (Isaia 65, 17-18). Primul beneficiar al aceastei noi creații despre care vorbește inspirat profetul este Iisus înviat, ceea ce spune și Sfîntul Pavel că El este primul născut din întreaga creație (cf. I Coloseni, 1, 18). În persoana Mîntuitorului era concentrată întreaga umanitate, iar în acest sens El este primul Om Care a împlinit acest destin, traversînd prin moarte spre Împărăția cea veșnică. Împărăția aceasta deschisă de Fiul omului este pregătită nouă. De aceea prin Hristos înviat noi avem garanția că vom accede la această împărăție, unde dragostea nu mai este impregnată de ambiguitate, ci este pură, căci Dumnezeu este totul întru toate, iar lucrurile devin spirituale.

 

Iubiți fii sufletești,

 

Această nouă creație în care Hristos este primul născut poate fi experimentată încă de aici; ea nu este ipotetică, este o realitate care este trăită încă din lumea aceasta. Dacă în Biserica lui Hristos trăim sensul profund al Botezului, simțim deja premisele acestei împărății. Pentru că în apele baptismale Hristos a lăsat germenii Învierii, fiecare dintre cei ce se afundă în astfel de ape, ieșind din ele devin fii ai noii împărății, îmbrăcați cu haină luminoasă. Aceasta este de fapt și misiunea Bisericii: anunțarea Evangheliei și botezul în numele Preasfintei Treimi, semnificînd comunicarea duhului lui Hristos înviat tuturor oamenilor. „Pentru ce ne botezăm?” se întreabă episcopul cel mai înțelept din toate timpurile al eparhiei noastre, Melchisedec Ștefănescu, în cuvîntul său din Sîmbăta Mare a Paștilor. „Spre iertarea păcatelor!” ne răspunde Biserica. Adică, subliniind această idee, ne botezăm pentru sfințirea firii noastre cea pîngărită de păcat prin nepăstrarea chipului lui Dumnezeu în ea, pentru întoarcerea la nevinovăția primară și la iscusința spre faptă bună și fericire. Noi ieșim din cristelniță ca fii ai lui Dumnezeu cu dreptul de a moșteni viața veșnică, deoarece aici ne-am îmbrăcat prin credință în meritele Răscumpărătorului Căruia Îi aparțin toate bunurile vieții veșnice. Astfel, botezîndu-ne spre iertarea păcatelor, noi ne scufundăm în chip văzut în apă și în chip nevăzut în moartea și sîngele lui Hristos, în harul Duhului Sfînt și această scufundare face lucrător botezul văzut, cu apă, care în sine nu ar avea nicio lucrare asupra sufletului. Depărtați de la cristelniță credința în Cel răstignit și harul se va îndepărta odată cu ea și din această cauză nu va fi nicio iertare de păcate prin Botez. Luați Crucea și botezul nu va mai fi.” (Episcop Melchisedec Ștefănescu, Cuvinte din Cuvînt).

Așadar, în lumina crucii și Învierii lui Hristos, înțelegem ceea ce este un creștin botezat. Fiecare creștin trebuie să accepte să trăiască în fiecare clipă a vieții sale moartea și învierea Domnului, adică să înțeleagă faptul că viața sa este o continuă trecere prin moarte la o nouă creație, pînă ajunge să se nască în viața veșnică.

 

Prea iubiți fii duhovnicești,

 

Anul acesta, Învierea Domnului ne aduce în memorie pe unul dintre cei mai importanți episcopi predecesori ai noștri, care a marcat timpul său ca nimeni altul, Melchisedec Ștefănescu. Se împlinesc 120 de ani de la trecerea acestuia în veșnicia lui Dumnezeu. Este binecunoscut faptul că din anul 2000, Centrul nostru eparhial s-a preocupat de restaurarea chipului emblematic al celui mai învățat episcop al românilor, organizînd diferite manifestări cultural-religioase, puse sub genericul „Zilele Melchisedec Ștefănescu”. Acestea au devenit niște trepte pe care urcîndu-le descoperim una dintre cele mai mari personalități ce a risipit prin lumina înțelepciunii sale întunericul sfîrșitului de veac al XIX-lea. Toate au culminat nu numai prin punerea în evidență a activităților și operelor sale, ci și prin dobîndirea și restaurarea întregului ansamblu edilitar ce a aparținut ierarhului romașcan. Este o bucurie pentru mine și o mare împlinire să știu că întreg ansamblul melchisedechian s-a înnoit și personalitatea ierarhului academician a fost pusă în panteonul marilor ierarhi care s-au preocupat de dezrobirea neamului românesc și de definirea identității Bisericii strămoșești.

Dacă de 120 de ani Melchisedec își doarme somnul de veci alături de fratele său, episcopul Valerian Ștefănescu, în ultimii ani se vorbește tot mai mult de structurarea identității spirituale și culturale a poporului român într-o lume în permanentă schimbare și secularizare. Or Episcopul Melchisedec este unul dintre ierarhii români cei mai fervenți în dobîndierea acestor sfinte idealuri pentru neamul românesc. Asemenea confratelui întru arhierie din Transilvania, Sfîntul Ierarh Andrei Șaguna, aici, în Moldova, strălucea, ca o lumină de Paști pe care întunericul n-a cuprins-o, Episcopul Melchisedec, prin ortodoxia credinței și promovarea valorilor ei.

 

Iubiți fii sufletești,

 

Avînd atîta nor de mărturii și atîtea exemple pozitive de la înaintașii noștri, nutrim speranța că veți participa ca și pînă acum la toate chemările sfintei noastre Biserici și veți răspunde, fiecare cu darul său, la statornicirea sfintelor tradiții ortodoxe într-o lume din ce în ce mai neliniștită și bolnavă în sens spiritual. Să ne rugăm lui Hristos înviat să ne dea răbdare în încercări, în boli și în necazuri, ca izbăvindu-ne de duhurile răutății să slăvim pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfîntul Duh, Treimea cea de o ființă și nedespărțită!

Încredințîndu-vă de toată dragostea în Hristos-Domnul, rămîn al vostru păstor sufletesc, care vă dorește tot binele și mîntuirea sufletelor!

 

HRISTOS A ÎNVIAT!

ADEVĂRAT A ÎNVIAT!

 

Al vostru păstor și pururea către Domnul rugător,

†Eftimie,

Arhiepiscopul Romanului și Bacăului

Dată în reședința noastră arhiepiscopală de la Roman, aprilie 2012

 

* Text redactat și îngrijit de PS Ioachim Băcăuanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului.

 

 

Lasă un comentariu

XHTML: Html tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

%d blogeri au apreciat:

Site-ul www.ziarulderoman.ro utilizează cookies. Dacă doriți mai multe informații privind cookies, accesați link-ul Mai multe informații despre cookies!

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close