Roman, Neamț
Căutare site

„Înger şi… Demoni”

„Înger şi… Demoni”

 

ciobanu gheorghe am 03Literatura – şi nu numai ea – de după ’90 încoace a redat mult, cu un realism evocator şi un zguduitor naturalism, coşmarul unei clase-martir şi Golgota politică a unei generaţii, din primele decenii, mai ales, ale acelei jumătăţi de secol de socialism totalitar, prin care a trecut şi ţara noastră. Sînt pagini şi pelicule obsedante, lipsite de „motivaţia” istorică a imperativelor, de multe ori absurde, ale unor aşa-numite „raţiuni de război”, care surprind, cu un lirism subînţeles, tragismul polarizat al unui sistem, considerat a fi, pentru totdeauna, superlativ.

„Sentinţa” lui Constantin Fântână, acest condei de sorginte muşatină şi cu blazon „roman-vodist”, porneşte de la algoritmul de mai sus, pe care, datorită harului literar al scrisului său, îl însumează unitar unor diverse şi contemporane „arte poetice”. După lectura „Jurnalului” lui Felix, restrîns ca volum, dar divers ca structură, ai sentimentul că ai parcurs o carte de „zile mari”, cu care rar te mai poţi întîlni vreodată.

Romanul de faţă însumează în el succesiunea continuă a trei perioade de profunde trăiri sufleteşti, care, fără a fi monovalente, îşi alătură firesc şi complexe meditaţii existenţiale şi semnalări descriptiviste, obiectuale sau de personalitate raportate la locurile şi la cei prezenţi din jur, precum şi ample corelaţii cu fragmente semnificative, desprinse dintr-o impresionantă cultură. Să mai adăugăm, apoi, şi cele două suite de comentarii care precedă şi conchid întregul şi care, cu toată aparenţa lor de pre sau post-ludiu, se integrează organic, estetic şi psihologic, în scenariul epic al „Sentinţei”.

constantin fantana sentinta1Apropiindu-se uşor de tectonica binară din „Ultima noapte de dragoste…” a lui Camil Petrescu, autorul o transformă pe cealaltă în „prima de… agonie şi coşmar”. Una din cele mai pure iubiri din multitudinea romantică a literaturii, pe care personajul nostru principal, adolescentul Felix, o trăieşte în preajma irealei Nicole, repetă, parcă, la nivel contemporan, zborul de altitudine al unei Isolde şi Tristan. Un „noli tangere” aerian, desfăşurat într-un spaţiu strîmt, sufocat de mizeria postbelică şi de seceta devastatoare a acelor ani. Dacă la Dante grozăvia Infernului e distanţată de imaculajul sacru al Paradisului, aici, în această primă parte a romanului, cele două ipostaze polarizate se interpătrund mereu.

Astfel, intimismul trăirilor pure se intersectează cu ambianţa animalieră a caselor de toleranţă, splendoarea fără pereche a acelui răsărit de soare admirat de pe înălţimea Ceahlăului, cu vînzoleala politică de pe străzile unde difuzoarele încurcaseră discurile de emisie, sau acea atmosferă patriarhală de la Costoaia, cu năvălirea brutală a organelor de represiune peste liniştea oamenilor. De remarcat, apoi, acele portrete de neuitat, realizate pe parcursul naraţiunii, în care adîncimile sufleteşti ale personajelor se împletesc, spontan şi suficient, cu creionajul neiertător al trăsăturilor exterioare ale acestora. Oprindu-ne doar la căpitanul Romeo cu manifestările sale ortogonale, la introvertitul „doctor” sau la „judecătorul” vînător doar de clipe, la mult ascunsa şi teatrala Magda şi, în mod deosebit, la paradisiaca, dar şi mult pămînteana Nicole, cu transparentul ei prim partener Paul, trăim şi mai profund meandrele, repetabile, dar şi imprevizibile, ale conţinutului epic.

Răscrucea tragică se conturează imediat, însă trecîndu-se brusc la extrema cealaltă a unor drame umane de infern. Tristanescul Felix devine acum o vieţuitoare în agonie, trăindu-şi mereu ultimele zile în grozăvia umedă şi întunecoasă a unor celule de puşcăriaşi. E o „prăbuşire” a unui Icar, urmată nu de o moarte eliberatoare, ci de o agonie chinuitoare, terminabilă oricînd, dar amînată mereu. Un Felix ajuns la capătul puterilor, dar care nu se opreşte nici acum de a observa, a medita şi a se gîndi, din cînd în cînd, la creaţiile fără egal ale literaturii universale. Ne găsim astfel, poate pentru prima oară, în interiorul unui „infern spiritualizat”, în care chinurile carnaţiei sînt transformate în ritual artistic, iar umilinţa vieţuirii, în mîndrie existenţială. Știe că a fost condamnat la moarte, refuză să cerşească o posibilă graţiere şi-şi aşteaptă, cu nobleţe, sfîrşitul. Sînt pagini de Jurnal, care par a fi fost scrise nu în microcelula unei închisori, ci în imensitatea unui spaţiu interstelar, mai ales după ce a purtat acele dialoguri înălţătoare cu Padre Leopold, fiind şi el un frate întru suferinţă.

Și toată această aşteptare a „plutonului de execuţie” se constituie, tacit, ca reprezentînd cea de-a treia parte a acestei cutremurătoare suite de confesiuni. O parte, încărcată, din nou, de zborul unor vise pure, de prefigurări ale unui viitor dorit a fi numai lîngă Nicole, de meditaţii inedite asupra „Luceafărului” eminescian sau de rememorările unor fragmente sensibile din filosofia şi din poezia lumii, toate grupîndu-se într-o reluare a spiritualităţii dominante din prima parte, asemeni formulei muzicale a liedului ABA.

„Sentinţa”, această temă crudă, redată poematic, în formă de Jurnal şi cu structură de roman proustian, acest spaţiu cu dimensiuni de cuantă, în interiorul căruia se interpătrund galaxii de străfulgerări sociale şi de trăiri umane.

 

de Gheorghe A.M. CIOBANU – text publicat în luna iunie 2003

Comentarii 0

Discuția cititorilor despre acest articol

Adaugă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată. Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii.