In memoriam – Onucu nu-i cu noi, de-acum

O semiviaţă, ca şi-o semidreaptă, cât sunt cum sunt, tind, zi de zi şi clipă de clipă, spre Infinit. La prima, ca un dat ce este, la cea de-a doua, ca simbol, abstract şi matematic, al lui probabilul „exişti”.

Pe Onucu Drîmbe, fost Senior al Gândului alpin, astralic, dar simbolic şi metareal, l-au însoţit amândouă, ca un metabolism necunoscut, lipsit de protoplasmă. Un duo devenit şi el un alt Necunoscut, tinzând, eternic, înspre Infinit.

Intrat în viaţă ca monom biotic, a prins a deveni astralic şi mai puţin teluric. De-aceea, poate, biosfera i-a hărăzit, ca har de vieţuire, un epsilon de fiinţare trecător, spre a-l feri de drama lui „probabil” şi a rămâne la monovalenţa de cristal a Universului perfect inponderabil.

Dotat cu o gândire exponenţială, o viaţă, aşa mică cum a fost, bogată numai în „astfel”-uri ca soluţii, gândirea-i refuzând a întreba, prin el prefigurându-se un „Homo cognescens” la care toate-şi au la urmă sensuri concluzive, aflate mult dincolo de interogativ. Asemeni unui pianist, ce-a părăsit cu mult în urmă partitura, care avea doar zbor spre univers, necunoscut mai înainte şi devenit, acum, o galaxie de deschideri.

Destinul, poate un determinism, a rânduit ca paşii de excepţie ai lui Onucu să pătrundă şi în acel spaţiu sacru, şi de altitudine, ce este Cancelaria lui „Roman-Vodă”, pe unde au trecut, odinioară, mulţi dascăli de renume, ca matematicieni. Să ne permitem doar câteva nume: Sielberg, Andreescu, Suhobochei, Hollinger, Cojocaru. Ca şi în Arte, şi aici nu operează vreo ierarhizare. Doar personalităţi cu viziunea şi cu stilul propriu lor.

Pentru Onucu, a rezolva şi a găsi soluţii era coregrafie elegantă şi nu trudă. Ajunsă la final, formula-i devenea cortină trasă şi nu o uşurare eliberatoare. Se aştepta, firesc, un alt balet şi noi plecări la drum, cu paşi abstracţi. Prin el, demersul matematic devenise Artă. O artă pentru care gândirea-i elevată, mai mult ca zbor decât o concentrare , i-a fost penel, baghetă şi condei. Se pare că, de-aceea, abstracta-i disciplină, era atrăgătoare la adolescenţii, prea denşi în concretism. Să fie oare un fenomen? Deloc, ci doar „Onucuism”.

Creaţia-i există veşnic, pe când făuritorul ei „a fost”. În locul lui rămas-a adevărul, că pentru toţi, la fel şi pentru el. Onucu, cel care baleta cu Infinitul, fragilitatea lui „a fi” e lege.

O lege lângă care se-alătură acum o alta: „Neuitarea”…

profesorul Gheorghe A.M. Ciobanu