Frumosul suprem şi penelul său cotidian

Într-un timp al ineditului de forme şi al SF-ului de conţinut, al căutărilor de „altceva” şi al „transplantului” de „mîine” în locul abia obişnuitului „azi”, iată un penel cuminte, tradiţional la prima vedere, dar şi strigător de „eu” peste tot, acel al pictorului pietrean Dumitru Bostan, care expune, în aceste zile, la Muzeul de Artă din Roman.

Un penel care şi-a definitivat întru totul personalitatea sa creatoare, oferindu-se acum privirii noastre cu un algoritm stilistic inconfundabil. Tematica expoziţiei respectă „cinci puncte cardinale” ale „Codex”-ului muzeal – grupuri florale, secvenţe din natură, decupaje urbane, structuri statice şi portretistică umană – zăbovind îndelung la primele patru. Floristica sa este plurală, cu o delimitare spaţială apriorică, raportată la dimensiuni deschise, care concură şi ele în a prima constelaţiile autoritare de corole. Autorul se opreşte cu pasiune la acest miracol de anatomie vegetală, adăugîndu-i, prin pensulaţiile sale, un plus de vitalitate şi, mai ales, un prea plus de statornicie.

Peisagistica lui Dumitru Bostan duce mai departe atotputernicia unei clorofile robuste, care absoarbe lumina cu moderaţie şi care, ca şi florarul alăturat, îşi zămisleşte supravieţuirea din particule de umbră. De aceea, parcă, spre a se feri din calea unor eventuale avalanşe de fotoni, insule tăcute de vegetaţie se îndepărtează diagonalic de noi, devenind terase aeriene, ce pot fi privite numai pieziş. O geometrie inedită, nici ortogonală şi nici sferică, în meandrele căreia poate fiinţa numai un atare frunziş.

Fuga spre părţi de adineaori se schimbă într-o altă viziune, atunci cînd penelul surprinde construcţii urbane. Totul pare a fi o planetă locuită numai de meşteri ai lui Manole, care ascund metodic panorama întregului şi îl lasă pe pictor să reţină, din mers, dar cu atenţie, doar părţi laterale, desprinse din simetriile unui întreg. Acum, verticalismul e preponderent, conferind construcţiilor o altfel de stabilitate şi o creionare a spaţiului mai euclidiană. Concentrismul materiei capătă acum, în lumea zidirilor umane, o expresie superlativă, ceea ce devine, pentru noi privitorii, o trăire atemporală şi certă.

Viziunea programatică a pictorului, că penelul, aşa fantezist cum e el, reţine atent „viaţa noastră cea de toate zilele”, se materializează cel mai mult în seria bogată de naturi statice. Firescul cotidian, ca şi profunda lor simbolistică, se întrepătrunde de minune, pînă la contopirea totală. E un „toate zilele” de lîngă noi, care ne transferă, parcă, în fiinţa noastră, nefiinţa lor. Și aici, penumbra e la fel de narativă şi la fel de atentă la proporţiile revărsărilor de lumină.

Un portret singuratic emană în jur, prin unicitatea lui, o singularitate şi mai mare. De la început, el impune o notă de anonimat şi o distanţare, aproape radicală, faţă de toţi cei din jur. Și el, asemeni naturilor statice din apropiere, se însumează mai mult în categoria simbolurilor. Un dorit dialog ar putea avea loc tot între noi, despre multitudinea de sensuri ce se ascunde în el. Pare ar fi, în acelaşi timp, şi caracteristica principală a acestei expoziţii, aceea că într-o artă a unor tăceri împietrite, peste care nu poate trece niciodată suflul unui Pygmalion, nu pot fiinţa nici contradicţii şi confruntări, deci nici geneza acestora, adică omul. Totul conduce la un eleatism intim, existent, nu departe, dar alături, de neastîmpărul devenirii şi de zbaterile protoplasmei. Autorul a alăturat penelului şi o daltă, cu care să strecoare materiei cuminţenie totală şi zbatere deloc. Chiar şi repetatele decupaje pe care le reţine pictorul vin, parcă, să accentueze şi mai mult o astfel de stare. Un constructivism aprioric, ce emană din el revărsări repetate de spontaneitate.

Pentru juniorul Bostan, culoarea nu e adaos de pe paletă, ci vorbire din suflet. Și aici, ne aflăm în faţa unui cromatism concentric, sobru şi dens, deci şi a unor trăiri de profunzime, bogate în meditaţii, dar prudente la a concluziona. Un voalaj discret, sub care se rostogolesc verticalic fascicole paralele de pensulări. Totul pare a fiinţa într-un spaţiu al universului în care stelele se găsesc la distanţe mari, iar atracţia cosmică, uriaşă. De aici şi acel farmec crepuscular în care toate sînt învăluite.

Părăsind tăcerea Expoziţiei, ai sentimentul că ai participat la o audiţie muzicală de cameră, la care ai audiat, de repetate ori, Andantele armonic al unui „Concerto grosso” preclasic.

de Gheorghe A.M. CIOBANU – text publicat în luna iulie 2002