
Dansurile ansamblului „Stejărelul” au fost studiate de Norio Inagaki, un japonez pasionat de folclorul din România
Un sătean din Ion Creangă și-a propus să ducă mai departe tradiția Ansamblului de dansuri „Stejărelul”. Ansamblul a fost prezent, timp de 28 de ani, pe scenele concursurilor și festivalurilor de dansuri populare din țară. În 2008, dansurile de la Ion Creangă au reprezentat material de studiu pentru un japonez interesat de folclorul românesc.
Într-o perioadă în care cluburile și discotecile au luat locul clasicelor baluri și hore din zilele de sărbătoare, Dumitru Huci – nea Mitică, așa cum îl știu consătenii – vrea să resusciteze folclorul. De loc din comuna Ion Creangă și cu o experiență de opt ani în formația de dansuri a Fabricii de Țevi, Dumitru Huci și-a propus să reînnoade tradiția celebrului ansamblu de dansuri populare „Stejărelul”, din comuna natală, învățându-i pe adolescenți pașii după care bunicii lor dansau la horele din sat.
„Eu sunt pasionat de dansuri populare. Am dansat opt ani în formația de dansuri a fabricii, am cutreierat țara la festivaluri și concursuri, am dansat la Cântarea României și la spectacolele de la București, de 23 august. Cred că e mare păcat ca această tradiție să se piardă și tinerii să nu mai știe decât dansurile de la discotecă. Tocmai de aceea, mă gândesc să pun pe picioare o formație de dansuri formată din adolescenți, elevi de clasa a VII-a, a VIII-a. Aș vrea să-i ajut să redescopere frumusețea acestor dansuri și poate că, încetul cu încetul, «microbul» o să-i prindă pe tot mai mulți. Eu mănânc dansuri populare pe pâine. Nu-mi trebuie salariu pentru ceea ce fac. Problema cea mai mare, pentru care am nevoie de ajutor, o constituie mobilizarea tinerilor și costumele populare pentru dansatori„, a spus Dumitru Huci.
28 de ani de spectacole
Sătenii din Ion Creangă s-au mândrit, ani de-a rândul, cu ansamblul de dansuri populare „Stejărelul”. Înființat în 1981 de fostul primar Gheorghe Averescu, ansamblul de dansuri de la Ion Creangă a urcat pe scene aproape 30 de ani. Au dansat la Cântarea României, la concursuri și, apoi, după ce au devenit cunoscuți, au început să primească invitații la diverse festivaluri de dansuri din țară. „A fost o perioadă foarte frumoasă. Oamenii aceia, oameni în toată firea, gospodari din sat, veneau și dansau cu plăcere. Își lăsau treburile gospodăriei pentru a veni la repetiții de două ori pe săptămână. E mare lucru. Astăzi nu se mai întâmplă așa ceva„, își amintește profesoara pensionară Maria Cenușă, ultimul instructor al formației de dansuri, care a preluat ștafeta „Stejărelului” de la învățătoarea Elena Chiriac.
„Stejărelul” s-a desființat în 2009, când membrii formației, cei mai mulți trecuți de 70 de ani, nu au mai avut putere să învârtă hora pe scenă. Unii dintre ei au trecut deja pe lumea cealaltă. Locul lor a rămas, însă, gol. Sătenii nu s-au mai arătat interesați să redescopere comoara dansurilor populare.
Material de studiu pentru japonezi
În 2008, la Ion Creangă a ajuns Norio Inagaki, un japonez care își petrecuse șapte ani în România studiind folclorul. În tot acest timp, a înregistrat cântece și dansuri populare din mai multe zone ale țării, colaborând cu Institutul de cercetări folclorice din Cluj și cu instituții de cultură din Moldova. Norio Inagaki a sunat adunarea pentru dansatorii de la „Stejărelul”, provocându-i să danseze pe scena căminului cultural. Dar nu ca la spectacol, ci așa cum se dansa la hore în sat, așa cum dansau părinții lor la sărbători, cu firesc, cu simplitate și cu naturalețe. „Confirmările și bucuriile îmi vin de aici, de la întâlnirile cu astfel de oameni. Unii nici nu știu ce valoare au, mai adaugă sau preiau motive din dorința de a se face mai plăcuți, ceea ce este o mare greșeală. Acesta ar fi primul scop al muncii mele, să găsesc filonul, să fac niște comparații și să realizez filme documentare care să confirme și să păstreze autenticitatea„, mărturisea Norio Inagaki. Acesta s-a prins și el în horă pentru a simți ritmul și i-a încurajat pe dansatori să chiuie și să anime jocul cu strigături. „Multe jocuri și cântece seamănă între ele, cu nuanțe de la o zonă la alta. Din Polonia și până în Ungaria, ca și aici, se joacă la fel unele hore, sârbe, polci. Unicitatea o conferă dansuri ca «Batista», «Hora mare», «Rața», «Hârlăoanca», «Floricica», pe care ei le joacă bine, curat, așa cum le-au moștenit. E o mare bogăție ce aveți voi aici„, a apreciat Norio Inagaki.
Comentarii