Recenta apariţie editorială în „Crigarux”-ul nemţean – volumul liric al poetului Dimitrie Grama: „Elegiile depărtării” – continuă, ca o ascendenţă de viziune, seria celor trei plachete anterioare, semnate de un acelaşi autor, ce aparţine, sentimental, şi urbei noastre muşatine.
Pornind de la o metafizică a „cuvîntului” şi oprindu-se, apoi, la zborurile „melancoliei” şi la înfiorarea unor „umbre”, de la o auroră la o amiază şi la un amurg poetic, mînuitorul nostru de rime – adoptat acum de către patria neîmpăcatului Hamlet – se opreşte, în acest ultim volum, la nocturnul unor meditaţii monologate, trimise mai mult înspre un trecut existenţialist, înaripate uşor de către un apropiat „mîine” şi mereu în allegro peste imaginarul „azi”.
Dacă în triada poetică anterioară se trecea, radical, de la un „Imn” la o „Glossă”, sau de la o nonexistenţă la o alta, plurală, din cristalitatea lui „a fi”, la evantaiul antologic al unui „a multe fi”, sau de la statuarul clasic al gîndului la fluenţa înaripată a romantismului şi, apoi, la voalajul impresionist al umbrelor, de data aceasta, în „Elegii”, ni se oferă o meditaţie moleculară, plină de neîmpăcare, în faţa acestui „acum” epsilonic şi trimisă fugar înspre o imaginară „ea”, ca parte componentă a binomului existenţial.
Sînt trăiri singulare şi singuratice, care prind fiinţă poetică la această răscruce instantanee, la care infinitul unui „a fost” se opreşte, spre a încredinţa altuia destinul, incert, dar real, al unui „mîine”. E o răscruce peste care poetul păşeşte mereu în ambele sensuri, atras fiind de ceea ce nu este şi înfiorat, în acelaşi timp, de clipa clipelor de lîngă el.
Poetica lui Grama cuprinde în ea o îmbinare sensibilă, neomogenizată, de fiziologism al realului şi de psihologism al celor două metaexistenţe polarizate, ipostaza mediană a primeia supravieţuind, în imaginara ei clipă de existenţă, prin substanţialitatea ei organică, densă şi trecătoare.
Un allegro vital, generat de locul de întîlnire al celor două infinituri şi generator, la rîndul său, şi el, de meditaţii, pline de penumbră, asupra devenirii. Singurătatea autorului-personaj e evidentă, fiinţarea sa diminuîndu-se în raport invers cu amplificarea luminii din jur, el posedînd, de la început, o întruchipare de penumbră şi dialogînd preferenţial cu oniricul nocturn şi cu voalajul unor amintiri. Se consideră a fi mai mult fărîma unui gînd şi mai puţin o existenţă materială, o fiinţare biologică şi un suflet de om. De aici viziunea poetului asupra iubirii, şi ea fiind o „îndepărtată”, o eminesciană „frumoasă fără cap”, aflată într-un „dincolo” metafizic.
Dialogul continuu dintre „el şi el” despre o „ea” pendulează între cele două stări distanţate ale unei aceleiaşi clepsidre, una mîngîind diafan „fecioria”, iar cealaltă meditînd, cu gravitatea „senectuţii”, asupra acestui imponderabil zbor. Iubirea pare că va fi şi cauză, dar şi efect, al stărilor de alienare umană, ea aparţinînd doar unui „ieri” şi fiinţînd numai o clipă. Este motivaţia pentru care poetica lirismului său ne invită, blagian, „să nu strivim mirajul” ei şi să nu păşim, cu mers teluric, în infinitul diafan al acelui „ieri”.
La fel de personal este şi creionajul pe care îl sugerează autorul asupra existentului ce-l înconjoară. Absenţa protoplasmei e sinonimă cu starea de eternitate pe care el o aşteaptă, fără a nega, spontan, metabolismul său sănătos al unei vieţuiri echilibrate, chiar dacă dăruirea acesteia se numeşte „clipă”.
Și lumina, uneori, în versurile sale, îşi părăseşte natura ei fotonică, destinul de a aparţine opticului sau cromaticului şi capacitatea de a impresiona o retină însufleţită, fiind comentată poetic ca avînd doar un singur atribut existenţial, şi anume pe acela de a lumina tocmai acel „dincolo”. Aşa ne putem explica preocuparea autorului de a fi supus totul unui proces de distilare lingvistică şi de a însuma limbajul într-un sensibil proces de cristalizare conceptuală, apelînd, de repetate ori, pentru aşa ceva, la fericitele trimiteri către o fluenţă marină, ce mîngîie, heraclitian, treptele marmoreate ale succesiunilor coborîtoare de cuvinte.
Un nou popas liric cu Dimitrie Grama şi o nouă invitaţie de a medita, poetic, la „elegiile” unei „depărtări” după trăirea cărora surprindem că, în realitate, autorul a strecurat în noi, metaforic, o altă profunzime, fiind vorba, cu adevărat, de o „Elegie a depărtărilor”, de o existenţă necunoscută, aflată aici, lîngă noi, între două infinituri şi mai necunoscute.
de Gheorghe A.M. CIOBANU – text publicat în luna noiembrie 2001










Comentarii 0
Discuția cititorilor despre acest articol