Eminescu – „Paradisul… repierdut”

Mirajul poetic şi profunzimea de gândire, ca trăsături ale creaţiei lui Eminescu, sunt prefigurate plastic în acel vers mirific: „Argint e pe ape şi aur în aer”, vers constituit într-un subtil compendiu de „artă poetică” proprie. Transparenţa verticală a argintului, împreună cu aurajul spaţial al aerului din jur, se convertesc vizual în imaginea unei toamne însorite, revărsată în hăuri de văi şi privită de la înălţime de nori.

Un astfel de miraj şi o astfel de profunzime se regăsesc, la dimensiuni cosmice şi cu plasticitate de bijutier, în proza sa „Cezara”, unde una din obsesiile seculare ale spiritului uman – insularizarea faţă de univers şi singularizarea faţă de semeni – se întruchipează contemporan, după ce a trecut de la Biblie la antici, la Dante, Morus sau De Foe şi s-a înrădăcinat dominant, apoi, la romantici şi impresionişti. Este aici ceva din revolta demiurgică a punctului împotriva cercului, cu intenţia primului de a-l desfiinţa pe cel de-al doilea. Spre deosebire de alte modele solitariste, justificate prin raţiuni sociale, economice sau politice, modelul din „Cezara” e de factură ontologică, un concentrism care porneşte de la plural spre singular şi care e constituit din două ape, două insule şi două alveole de piatră, trecându-se, astfel, de la fluenţa zbaterilor la statornicia stâncii. O insulă în care Euthanasius se vrea, existenţial, doar singur.

Nuvela, sfindând ireversibilitatea clepsidrei, proiectează invers, pe un ecran imaginar, o secvenţă din filmul devenirii umane, pornindu-se de la o Renaştere meridională, contemporană cu un Lorenzo de Medici, şi ajungându-se, în final, la acel timp al Edenului biblic. E un Eden în care binomul-simbol al lui Adam şi Eva trăieşte plenar farmecul indescriptibil de pereche unică, după ce, într-un episod anterior, încrâncenarea de Cain a lui Ieronim se ridică împotriva abelicului Castelmare. Dacă la Milton, în cele două poeme ale sale – „Paradisul pierdut” şi „Paradisul regăsit” – la început se părăseşte Raiul din cauza păcatului originar, a dorinţei de a cunoaşte necunoscutul, la Eminescu, prin „Cezara” sa, are loc o reîntoarcere epico-romantică la starea edenică a omenirii, a unor personaje care, acum, nu mai au candoarea neştiutului primar. Ele, astfel, vor trăi efemer într-un Paradis pe care îl vor pierde din nou. Ieronim şi Cezara se vor reîntâlni în acel „rai pământesc” care este insula lui Euthanasius, simţindu-se „inocenţi ca-n ziua cea dintâi” şi „părând a repeta acea istorie antică” a textului sacru. Pedepsirea se repetă, mai radicală acum şi fără acces la un ulterior „dacă”. E o pedepsire generată nu de motivaţia cunoaşterii ancestrale, ci de preaplinul unei iubiri supreme, hrănită din perfecţiune şi adorare. O pedepsire pornită din erupţia unei valorizări estetice, din desinsularizarea Paradisului şi nu din cauza acelei clasice răsfoiri a abecedarului fiinţării firii.

La Eminescu, „Paradisul repierdut” e un act ultim, sinonim cu moartea celor doi care, asemeni lui Hero şi Leandru, se reîntorc în apele începuturilor. De data aceasta, o nouă „regăsire” a acestei stări este imposibilă. Ciclul unui ulterior „a fi sau a nu fi” în Paradis se închide. Starea edenică a omenirii trece de la eleatismul repetabil la ireversibila devenire heraclitiană. Dacă în peştera lui Euthanasius sălăşluiau peren cele trei cupluri dăltuite în piatră – Adam şi Eva, Adonis şi Venus, Orion şi Aurora -, în schimb perechea tragică a lui Eronim şi Cezara este luată de ape, încredinţată fluenţei şi blestemată cu certitudinea unei neîntoarceri romantice.

„Cezara”, ca şi destinul lui „Hyperion”, constituie, astfel, un „memento” dureros despre neiertătoarea devenire, care converteşte candoarea în meditaţie, uimirea în extaz, iar existenţa într-un tărâm în care – parafrazând pe poet – „furtună-i pe ape şi neguri în aer”.

Articol scris de Gheorghe A.M. CIOBANU