Elisabeta Baciu, regina voinței și a optimismului

Reputatul dascăl Elisabeta Baciu Lazăr (foto), fostă campioană a României, răzbate prin viață cu zâmbetul pe buze. Deși campioană națională, a fost respinsă la admiterea la IEFS, în primă fază, la vizita medicală. A fost foarte aproape de culmile gloriei sportive în 1968, când n-a putut participa la Jocurile Olimpice din cauza unei operații pe cord.

Elisabeta Baciu Lazăr, maestru al sportului, este una dintre marile personalități ale Romanului de astăzi, cu excelență în domeniile sportiv și educațional. S-a născut în 16 ianuarie 1948, în localitatea Lespezi, din județul Iași. În 1957 a ajuns în Roman, oraș în care s-a stabilit de atunci.

„Tata era CFR-ist și se muta des cu serviciul. Așa am ajuns romașcană, la ultimul transfer al tatălui meu„, spune fosta campioană. Până în 1961 a fost elevă la Școala numărul 7, iar între 1961 și 1965 a continuat studiile la Liceul „Roman Vodă”. A absolvit Institutul de Educație Fizică și Sport din București în 1972, după care a îmbrățișat profesia de dascăl și a fost cadru didactic la Grupul Școlar Agricol „Ion Ionescu de la Brad” până în 2006, când s-a pensionat. Din 2010 are în pregătire o grupă de copii la Clubul Atletic Roman, din care a scos campioni și vicecampioni naționali.

Din palmaresul său amintim: locul I la Campionatul național școlar din 1963; recordmană națională de junioare II în proba de 400 metri plat în 1964, cu timpul 59,1 secunde; recordmană naționala la junioare II la 800 metri, 2:12.5 (locul al șaselea în țară la senioare!) în 1964; recordmană și campioană națională la junioare I în 1965 la 800 metri cu timpul 2:08.1; locul al doilea în lume la junioare I, în 1967, tot în proba de 800 metri; imbatabilă în probele de 400 și 800 metri în 1966, la junioare I; campioană națională la cros în 1968; vicecampioană balcanică la cros, la Atena, și la 800 metri, la Istanbul.

La prima cursă, l-a convins pe Constantinescu Nehoi de calitățile sale

Locul al treilea la Balcaniada de la Sarajevo, 1966

Startul lansat al Elisabetei Baciu, în cursa către marea performanță, a avut loc în octombrie 1960, pe stadionul care poartă numele reputatului profesor și atlet Olimpiu Cezar Constantinescu Nehoi, la o probă de alergări, cu școala.

„Aveam de dat probă de alergare pe distanța de 300 de metri. La stadion era și profesorul Constantinescu, cel care avea antrenament cu sportivii săi, între care și Ada, pe care a pus-o să facă și ea cursa împreună cu noi, cele de la Școala 7. Domnul Nehoi i-a dat indicații despre cum trebuie abordată cursa. Eu le-am auzit, le-am respectat întocmai și… am luat locul I. Supărat foarte tare pe Ada, profesorul a venit să mă întrebe dacă vreau să fac atletism. Eu am zis că vreau, dar tata s-a opus. Abia în 1963, după ce a mai făcut tatonări, l-a convins pe tata să mă lase. Astfel, în aprilie, același an, am concurat în campionatul de junioare II și am câștigat seria. Domnului Constantinescu i-a plăcut că am ascultat sfaturile tot timplu cursei și, la întoarcerea spre Roman, m-a întrebat: «Vrei să devii campioană la 500 metri?». «DA!», am răspuns ferm. Așa am început cariera în atletism„, rememorează Elisabeta Baciu.

 

Respingere la admiterea la IEFS și operație pe cord în 1968

 

În 1967, Elisabeta, „Tuța”, cum o alintă prietenii, a ieșit pe locul al doilea la un concurs mondial de juniori și, ca urmare, a fost cooptată în lotul olimpic de atletism al României care urma să participe la Jocurile Olimpice din Mexic, 1968.

Alături de mentorul Olimpiu Constantinescu – Nehoi

În vara lui ’67, a dat examen de admitere la Institutul de Educație Fizică și Sport (IEFS) București și a obținut notă mare. „Eram deja triplă campioană națională la junioare. La facultate m-au respins în urma controlului medical, din cauza unui triplu suflu sistolic. M-au trimis la Roman să mă vindec, iar eu am continuat să fac sport. La rugămintea domnului Constantinescu, adresată lui Zeno Dragomir, conferențiar la IEFS, s-a rezolvat problema cu facultatea și am fost admisă. În noiembrie, am mers la Federația de Atletism pentru a-mi ridica recompensele cuvenite după rezultatele obținute în acel an. Erau bani frumoși, foarte frumoși, mai ales că au venit cumulat pentru toate medaliile mele. De la Federație m-au trimis să fac vizita medicală și mi-au descoperit boala la inimă: canal arterial permeabil. În 9 decembrie m-am internat, iar în 27 am fost transferată la Fundeni. În urma altor controale medicale, doctorii mi-au spus că nu există alt tratament în afara intervenției chirurgicale. N-am stat deloc pe gânduri și le-am spus că accept. Eram împreună cu Dumitru Alexandrescu, «Nea’ Mima», cum i se spunea, conferențiar la catedra de atletism. I s-a făcut rău când a auzit că vreau operație. În 1 februarie 1968 am fost operată de cea mai bună echipă de chirurgi, între care și Voinea Marinescu, ministrul Sănătății. Mi-au făcut o tăietură sub-toracală de 36 de centimetri, dar a meritat și le sunt profund recunoscătoare. A urmat perioada de convalescență și a trebuit să-mi amân anul, la facultate. Am colaborat foarte bine cu medicii de la Fundeni și, în special, cu doctorul Miron Georgescu, director al Centrului de Recuperare, căruia îi mulțumesc. Ca o consecință a operației, a scăzut volumul de oxigen pe care puteam să-l inspir și de care aveam nevoie în timpul efortului. De la facultate mi s-a spus că vor găsi o metodă de a mă transfera la o altă instituție de învățământ superior, unde nu era implicat efortul fizic. Nu am vrut în ruptul capului și i-am convins să mă lase unde sunt. Am trecut peste dureri fără să mă plâng, niciodată. Am făcut ce voiam să fac, ce îmi plăcea„, surâde Elisabeta Lazăr.

Olimpiada ratată și elogiile cronicarilor sportivi Fănuș Neagu și Romeo Vilara

Vicecampioană balcanică, în 1967, la Atena

Din cauza operației, Elisabeta Baciu nu a mai putut concura la Olimpiada din Mexic, o lovitură care poate fi distrugătoare pentru un sportiv. Nu a fost și cazul marii campioane romașcane.

„Nu am avut timp să fiu tristă. Toată lumea spunea că am un optimism peste limita normalului. Am reluat ușurel alergările, cu Nea Mima. În octombrie, datorită mie, echipa IEFS din București a ieșit pe locul I la naționalele de cros. Timp de un an, Ministerul Educației mi-a dat câte 300 de lei pe lună, plus indemnizațiile. În 1971, când îmi făcusem norma de maestru al sportului, mă specializasem în proba de 1500 de metri. Am participat la mondialele universitare de la Madrid, dar, cum nu aveau în program această probă, pe care o puteam câștiga, am fost obligată să alerg la 800 de metri, altfel trebuia să plătesc deplasarea și toate celelalte. Am ieșit pe locul al cincilea. Nu m-a deranjat nici acest lucru. Eu am făcut sport din pasiune, nu urmăream anumite recompense, chiar dacă mi-au fost acordate. Aș fi concurat și fără să primesc bani„, spune maestra sportului.

Marii cronicari ai vremii nu aveau cum să rămână insensibili la „fenomenul Baciu”. Cursa de 800 de metri de la Spartachiada de pe „Republicii”, din ’64, în care favorită la locul I era Irina Mikloș, senioară, în vreme ce Baciu era junioară II, comentată pe final de marele Fănuș Neagu într-un articol intitulat „Codana din Roman”: „Elisabeta se apropie de Irina și o întrece. Electrizat de voința ei, publicul a aplaudat-o îndelung„.

Într-o altă cursă de la naționale, Romeo Vilara a stat alături de Constantinescu Nehoi, despre care a scris atunci:

„Un om voinic, cu alură de aruncător, era numai ochi la întrecerea junioarelor. Urmărea cursa prin binoclu și, deși era clar că eleva sa, Elisabeta Baciu, n-avea cum să-i audă încurajările, striga, poate mai mult pentru sine: «Așa, fetițo, așa… Fii atentă la coborâre… Acum, întinde pasul!». La terminarea cursei își freca mâinile cu satisfacție. Eleva sa câștigase detașat cursa de 1000 de metri„.

 

A respins funcția de președinte la Clubul Atletic

 

Retrasă din activitatea sportivă în 1973, Elisabeta Baciu își începuse cariera de profesor de educație fizică la Grupul Școlar Agricol „Ion Ionescu de la Brad” cu un an mai devreme. Nu au lipsit ofertele de a activa pe un post înalt. „În 1976, mi s-a propus insistent să devin președinte al Clubului Atletic din Roman. Am refuzat, din motive personale. Nu am vrut să primesc nicio funcție și nu mi-a părut rău niciodată. Romanul m-a recompensat cu un apartament, în care locuiesc și acum. În 1967 mi l-au dat. Constantinescu Nehoi a venit cu cheile și mi-a spus: «Hai să vedem unde ți-au dat casă!» Eram studentă în București, în anul I. Constantinescu mi-a fost ca un tată. Chiar a vrut să mă înfieze după ce mi-a decedat părintele. Am refuzat, deși îl adulam. O mare valoare a atletismului. La 5 dimineața era la stadion, la 21 pleca„, spune cu glas tremurând marea luptătoare, cea care, după operația pe cord din ’68, a fost operată de cancer în ’89, a suportat chimioterapia și, de o vreme, are și diabet.

Câți pot rezista la asemenea încercări? „Băcița”, cum îi mai spuneau cei din lumea atletismului, nu pune la suflet asemenea „fleacuri”. Îi este aproape și soțul, profesorul de limbă franceză Gheorghe Lazăr, cu care s-a căsătorit în 1977 și pe care îl descrie astfel: „Om excelent, niciodată nu a avut vreun cuvânt împotriva mea, nu m-a îngrădit, m-a sprijinit și mă sprijină tot timpul. Reținut, delicat, nu prea volubil, mereu aproape, grijuliu. Este, de la natură, un om elegant, cult, cu care poți să discuți. Nu-l simt ca pe un soț, ci ca pe un prieten. Are o vorbă: «Mie-mi place ca femeia să aibă libertatea gândirii, a exprimării și a manifestării, dar în limitele moralului»„.

Din 2010, Elisabeta Lazăr are o grupă de copii la Clubul Atletic. „Traian Macovei, directorul, m-a adus aproape cu forța să-i pregătesc pe copiii de la orientare sportivă. Am acceptat doar cu o jumătate de normă și, apoi, am început să lucrez și la atletism. Toată viața mea, salariul l-am cheltuit cu elevii. Am acum câțiva copii foarte buni, la atletism, Alexandra Calistru – campioană națională la triatlon, Mădălin Botezatu – dublu vicecampion la alergări de rezistență și, mai nou, pe Ștefania Luca, un mare talent, toți cu note mari la școală. Lupt foarte mult pentru copiii mei. Așa am învățat de la tatăl meu, de la domnul Constantinescu. În jurul meu am avut mereu doar oameni de calitate, foarte exigenți, de la care am învățat. Durerea mea este că la țară, unde sunt copii talentați, te lovești de mentalitatea părinților, de gradul de cultură, de problema transportului și de probleme materiale. Copilul care vine la mine trebuie să învețe și carte!„, pretinde, așa cum este firesc, un dascăl adevărat, o mână de om, care abia de trece de un metru cincizeci, dar ce om!