O româncă stabilită în Israel s-a întors în orașul natal pentru a căuta mormântul fratelui său. Marieta Nadler a plecat din Roman la vârsta de 16 ani, dar nu a uitat niciodată anii petrecuți aici. Trecută de 65 de ani și bolnavă, vrea să mai vadă, încă o dată, locuri și oameni dragi sufletului ei.
Foto: În cimitirul evreiesc, în căutarea mormântului fratelui său
A pășit din nou pe pământ românesc, după 30 de ani. Crede că este pentru ultima oară când mai poate respira aerul copilăriei și mai poate umbla prin locurile pe care le-a îndrăgit de mică, dar acest lucru nu o întristează, ci, dimpotrivă. Pentru ceilalți romașcani, care merg prin oraș apăsați de problemele zilnice, Marieta Nadler este o turistă. Dar, pentru ea, tot ceea ce se află în jur, fiecare clădire mai veche, fiecare arbore trecut de 50 de ani, fiecare stradă, înseamnă acasă.
La cei 65 de ani ai săi, Marieta Nadler locuiește într-un cămin pentru persoanele ieșite la pensie din localitatea Holon, Israel.
„De curând, am aflat că am cancer. Și tot dorul acesta de țara natală, de locurile copilăriei și de vremurile de altădată, m-a copleșit, astfel că am hotărât să iau un credit și să vin la Roman. Prietenii mei de la Holon mi-au spus că este o nebunie să plec singură, dar nu mă interesează părerea lor, ci ceea ce simt eu. Și am simțit nevoia să mai văd, pentru ultima dată, aceste locuri care, pentru mine, înseamnă atât de mult”, povestește Marieta Nadler.
Încă din prima zi în care a ajuns la Roman, a lăsat bagajele în camera de hotel și a ieșit pe străzile pe care, altădată, se plimba cu frații și cu prietenii din copilărie:
„Fratele meu, care are 70 de ani, a fost la Roman în urmă cu doi ani, la revederea de 50 de ani de când a terminat liceul. Dar el nu este atât de sentimental ca mine. Eu doresc să revăd locuri și oameni”.
Marieta Nadler a plecat din Roman la vârsta de 16 ani. În Roman, familia Nadler era respectată, tatăl fiind un croitor cunoscut. Dar părinții Marietei au luat decizia de a se muta în Israel, pentru că acolo erau stabilite mai multe rude. „Eu nu am vrut să plec, dar acest lucru nu a contat: la acea vreme, ceea ce spuneau părinții era sfânt. Țin minte ca astăzi cum plângem la gară, când ne-am luat rămas-bun de la cei dragi. Și la fel de bine îmi amintesc că am avut acasă două pisici, pe care le-am luat cu mine până la gară, nu mă puteam despărți de ele”, rememorează Marieta Nadler.
Viața în Israel a fost cu bune și cu rele. Din cauză că traiul în „țara făgăduinței” nu a fost chiar ceea ce și-ar fi dorit, Marieta a ales să muncească foarte mult și să respecte o promisiune pe care a făcut-o părinților ei: aceea de nu-i lăsa, la bătrânețe, la cămin.
„Am lucrat ca grafician pentru o firmă care avea contract cu Alcatel. Și am avut grijă de părinții mei până ce s-au stins. Tatăl meu a murit cu inima neîmpăcată, pentru că nu a mai ajuns la Roman, mai ales că în cimitirul de aici este înmormântat fratele meu, Berthold, care a murit la vârsta de 11 luni. De când am plecat din țară, nu am mai fost la mormântul fratelui meu. Acum 30 de ani, când am vizitat Romanul timp de trei zile, am mers la cimitir și i-am căutat mormântul, dar nu l-am găsit”, povestește Marieta Nadler.
La sediul Comunității Evreiești, alături de profesorul Iancu Wexler
Așa că s-a întors în orașul natal cu aceeași dorință: de a aprinde o lumânare la mormântul fratelui. Primul drum a fost la sediul Comunității Evreiești din Roman, unde a cerut ajutor de la președintele comunității, profesorul Iancu Wexler. Dar registrul în care sunt trecute, în ordine alfabetică, numele evreilor plecați dintre noi, nu i-a fost de folos. Totuși, Marieta a plecat, cu câteva lumânări în geantă, sperând că la cimitir va avea parte de un semn divin.
Administratorul cimitirului evreiesc a căutat minute în șir printre mormintele făcute în urmă cu mai bine de jumătate de secol, dar fără să găsească piatra funerară a lui Berthold Nadler, care, după 63 de ani, e posibil să fie ori foarte deteriorată, ori distrusă și irecuperabilă.
„Îmi pare atât de rău că nu am reușit să ajung la fratele meu. Am lăsat adresa de e-mail și numărul de telefon, sper să primesc un răspuns”, a spus Marieta, înainte de a face mai multe fotografii cu monumentul eroilor. Vrea să ducă împreună cu ea toate sentimentele pe care le trăiește în aceste zile și să le împărtășească și celorlați români pe care îi cunoaște.
„Aș vrea să fac o poză acestor tei și să pot prinde și parfumul lor, să-mi aline dorul de casă”, spune Marieta, după câteva minute de plimbare. După care privirea i se mută pe clădirea Colegiului Național „Roman-Vodă” și începe să povestească despre profesorul Cojocaru, un pedagog respectat de toți tinerii acelor timpuri, ca și de generațiile ce au urmat.
La actualul sediu al Bibliotecii Municipale recitește un articol special din Ziarul de Roman. Este vorba de un material apărut în ediția din 10 mai 2005, în care Marieta Nadler, atunci din biroul din Israel, povestea, ca și acum, despre dorul de țară.
„Am printat, de pe internet, o copie a acestui articol. Acum văd fotografii pe care nu le mai am acasă și nici nu știți câtă bucurie îmi provoacă”, mărturisește Marieta, în timp ce contempla două fotografii vechi: una de când era la școală, în clasa a IV-a, iar cealaltă din perioada adolescenței.
După ce sejurul său în Roman se va încheia, Marieta Nadler va pleca înapoi în Israel cu mulțumirea că dorul de casă s-a potolit. Speră ca, până atunci, să primească și o veste legată de mormântul fratelui său. Dacă nu, va fi împăcată că a făcut tot ce a putut și va considera că soarta a avut alte planuri.
[sam id=”3″ codes=”true”]
Felicitari,Teo!E un articol remarcabil si emotionant!